Lovinescu și Ierunca. Oameni morali care nu țineau morală, lecția etică emanând din însăși ființa lor, așa cum emană și din tot ce au lăsat înscris pe bandă sau pe hârtie

Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu (19 noiembrie 1923 - 20 aprilie 2008), la trei ani distanță de cel al soțului ei Virgil Ierunca (16 august 1920 – 28 septembrie 2006), îmi oferă un binecuvântat prilej de a deschide o fereastră a timpului. 

În octombrie 1992, când împlineam 20 de ani, intra sub tipar prima mea carte, „Jurnal cu Petre Țuțea”. Înainte de a o termina, cu doar o lună înainte, în septembrie așadar, am mers pentru întâia oară la Paris. Eram cu prietena mea din epocă. În timp ce ea dădea interviuri să fie acceptată la universitățile de acolo, eu mă țineam de librării, anticariate și întâlniri cu români din exilul anticomunist. Gazda era Constantin Tacou, patronul editurii L’Herne, cea care editează până azi prestigioasele Cahiers de L’Herne, la conducere fiind acum Laurence, fiica lui Constantin, care văd că își scrie neaoș numele de familie: Tâcu, și pe care, în anii următori, am meditat-o sporadic la latină. 

Armân, bărbat foarte frumos la tinerețe, căsătorit cu Christiane (Seguin), urmașă a fraților Montgolfier, da: cei cu balonul, Tacou avea o distincție de englez latin, cumva simetric cu accentul soției sale educate la școli din Anglia. Vorbea o limbă română impecabilă, îmbibată de parfumul interbelic, cu sintaxă cristalină și cuvinte firești, nemaiauzite decât la Țuțea, la Părintele Stăniloae și la Părintele Anania, viitorul Mitropolit Bartolomeu. Altfel decât Cioran, care mă irita la început, strecurând la fiecare al patrulea cuvânt un donc sau alors, armânul nostru părea scos din Enciclopedia neterminată a lui Gusti. Cunoscându-se cu toată lumea care conta în Paris pentru un român ca mine, fraged, plin de curiozitate și căzând din admirație în admirație, el m-a încredințat spre adopție cvasi-maternă Aurorei Cornu, fosta soție a lui Marin Preda, și mi-a făcut contactele cu, de pildă, Leonid Mămăligă, Paul Barbăneagră, Eugen Ionesco, cu fiul lui Mihail Șora care lucra la TV5, dar și cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. 

Cu cei doi aveam să mă întâlnesc în primele zile, aducându-mi și acum foarte bine aminte, cu precizie, căsuța ca de poveste. M-au întâmpinat cu veselia lor molipsitoare, avizi de știri din România, iar când să ne instalăm mai bine, ea îi spune lui: Lasă-l, te rog, pe tânărul nostru prieten pe fotoliul special! Special?, am întrebat. Da, pe el a stat toată literatura română modernă! După acest debut, dialogul s-a întins pe câteva ore, uitându-mă, curios precum un plod, inclusiv la bibliotecă și la colecția de CD-uri. 

Vedeam pentru a doua oară noile suporturi de memorie, prima fiind la Bartolomeu, întors recent din prima lui călătorie în SUA după 1989, unde își cumpărase un aparat special pentru ele. Discuția, cum se întâmplă între oameni care au afinități și valori peste diferența de vârstă, a fost pe mai multe teme, cu salturile, poantele și legăturile care dau farmecul minților treze și sufletelor senine. Mi-au arătat inclusiv locul din fața casei unde a avut loc tentativa de asasinat asupra Monicăi Lovinescu operată de securiștii lui Ceaușescu. M-au întrebat cu cine m-am văzut și pe cine mai am în agendă, avertizându-mă asupra unuia sau altuia, majoritatea numelor la care făceau grimase fiind, îmi explicau, ale unor personaje dubioase, cu legături securistice sau atitudini ambigue spre lașe, dacă nu ticăloase de-a dreptul. Așa am avut în fața mea un tablou uman tipic acelor ani în care, spre deosebire de azi, victimele și călăii regimului erau știuți nu doar mult mai bine, însă granițele morale erau trasate mai clar, fapt care, cum știm, nu a împiedicat surprizele oribile de după. 

Evident, m-au întrebat despre Țuțea, despre șederea mea cu el, primind iarăși detalii biografice prețioase pentru cineva care venea dintr-o și se întorcea într-o țară încă fără memoria crimelor comunismului. L-am întrebat pe Ierunca despre cartea lui dedicată reeducării de la Pitești și în general despre cum au trăit ei doi în deceniile de până atunci, dacă și cum le dădeau americanii de la Europa Liberă voie să spună orice, cum văd căderea regimului și mai ales viitorul. Am zăbovit mult asupra celor care au lins în cur regimul – pardon, dar asta era expresia folosită în comun! –, dacă au salvat prin asta oportunități și dacă isprăvile lor culturale au meritat prețul. Fără să știu atunci, ascultam o parte din ceea ce va apărea ulterior sub titlul sugestiv „Antologia rușinii”. 

Timid, am început să le spun după o vreme că lucrez la o carte sugerată de un prieten din liceu, care îmi și împrumutase un casetofon cu funcția de înregistrare, eu transcriind o parte dintre casete – de fapt, din totalul orelor de dialoguri cu Țuțea, ce apare în carte reprezintă maxim 30% – și încercând să dau o coerență stilistică variantelor de ziceri, să adun paragrafele pe aceeași temă și să fac câteva comentarii pe margine. Le-am vorbit despre „învățătura prin învecinare” și când eram în toiul explicațiilor, Ierunca îmi spune ca într-o doară: Da, bună carte și surprinzător de matură pentru vârsta dumitale! Stați puțin, nu a apărut încă! Este la editură și mai am de făcut ultima lectură, să completez, să... Da, Liiceanu ne-a arătat vara asta manuscrisul! Serios?! Eram uimit de situație, neștiind ce trebuie să pricep. Și? Și am citit, continuă Ierunca, întrerupt fiind cumva brutal de Lovinescu: și am văzut că i-ai pus întrebări despre legionari. Nu mai știam cum să continui discuția: să le spun că sunt curios ce a fost cu mișcarea asta? Aveam curiozități tembele? Mă descalificam într-un fel? Sau era mai bine să fac pe prostul? 

Vocea ei mă intimida la propriu. Instinctiv, mă agățam de privirea lui, simțindu-mă ca în fața unui minitribunal istorico-ideologic. Sunt curios pur și simplu!, am ieșit la înaintare. Da, foarte legitim și bine faci, spune ea, sorbind din cafea. Am și recomandat lui Gabriel să o publice, adaugă el. Deci va plăcut?, am întrebat școlărește. Da!, se auzi glasul ei din norul de fum al țigării. Foarte mult chiar!, completă el. O, mulțumesc!, am mai apucat să silabisesc. Știi pe cine ar trebui să îl vezi neapărat?, spuse ea. Pe cine? Pe Cioran! S-a știut bine cu Țuțea și ar fi util să afli ce își mai amintește, a întărit el ideea. Cum Socrate al nostru murise în decembrie 1991, mă interesa foarte mult, nu doar din simplă curiozitate, ci afectiv, „icoana” lăsată în urma sa. Zis și făcut. Ierunca puse mâna pe telefon și a doua zi urcam scările la mansarda de lângă Théâtre de l'Odéon. O formă condensată a primului dialog cu Cioran a apărut ca epilog al cărții. 

La scurt timp după ce am revenit la București – cu iubita lipsă, că rămăsese la Paris de teama să nu mai primească viza, fapt care a însemnat primul pumnal în inima mea de bărbat în creștere! –, cartea a apărut și eu am dispărut. Lansat în ianuarie 1993, volumul a trezit un val de curiozitate la care nu am mai fost martor, plecând toamna în Germania, trimis de Patriarhul Teoctist, care a citit cartea și a vrut să mă cunoască, la recomandarea Părintelui Stăniloae, care avea să moară tot în toamnă și care, în două-trei întâlniri anterioare, m-a convins că fără germană nu prea am ce să fac în teologie sau filosofie. Alte vremuri, alți oameni, alte standarde! 

Primul an a fost cum a mai fost, mutându-mă de la Leipzig (cursul de limbă, în clasa paralelă fiind Cornel, viitorul episcop demisionar de Huși), la Frankfurt am Main (cursul de jurnalism și începutul practicii redacționale la Frankfurter Allgemeine Zeitung), apoi la Stuttgart (continuarea practicii la o publicație religioasă) și în cele din urmă ajungând la Heidelberg. Așezat cum ar veni vorba, nu m-am putut împăca la început cu nimic: nici cu viteza cu care vorbeau profesorii la cursuri, nici cu dialectele colegilor, nici cu vremea și nici cu mâncarea. Soluția: odată intrată bursa lunară în cont, luam primul autocar de Paris. Acolo mă simțeam, la propriu, acasă. Mai ales că îi revedeam pe oameni cu care devenisem prieten, inclusiv cu Monica și Virgil, ca să nu mai spun despre Aurora și Tacou sau despre cei aflați la studii teologice la Saint Serge precum viitori ierarhi Iosif, rămas la Paris, și Ioachim de la Roman, cel cu colindul de groază. 

Au fost anii în care s-au legat prieteniile cu Teodor Baconschi, Marius Lazurca, Petre Guran, Adrian Papahagi și, suportând intermitențe, cu Cristian Bădiliță. Teologic, mai adânc, mă bucuram de simpatia lui Olivier Clement care mă încuraja să public în Contacts, ceea ce am și făcut de două ori. Cu soția lui Tacou, Christiane, am fost de trei sau patru ori la cină cu un mare prieten al ei: Cardinalul Lustiger al Parisului. Bref, spiritul franco-român mă atrăgea în acei ani mult mai convingător decât sfera teutonică. Cu timpul, învățând nemțește, am depășit „criza”, cu toate că aceste drumuri Heidelberg-Paris-Heidelberg mi-au permis să înțeleg mai bine, dincolo de cărțile de istorie, ce a însemnat și înseamnă conflictul, transformat din fericire în pace cu (toată) forța, franco-german. Și l-am descoperit și iubit pe subversivul de Heine, o pramatie de geniu, cu a sa „Deutschland. Ein Wintermärchen” din care, aproape ritualic, când sunt la Cluj, după cină, recitesc cu Adi Papahagi: 

„Im traurigen Monat November war's,

Die Tage wurden trüber,

Der Wind riß von den Bäumen das Laub,

Da reist ich nach Deutschland hinüber...” 

Ach du grüne Neune!

La toate vizitele mele, cel puțin o dată îi revedeam pe Lovinescu și Ierunca. Cu astfel de persoane, cum avea să mi se întâmple inclusiv cu altele de același calibru, ai o altă experiență a banalității, în prezența lor ceea ce în rest ar putea fi ordinar, fără nicio semnificație sau pur și simplu tern, căpătând sens și culoare. Aceasta cred că este convivialitatea aparent nereligioasă, „secularizată”, cum ar spune unii care cred că au înțeles lumea prin folosirea unui singur cuvânt, pe care o regăsim în Noul Testament, acolo unde i se reproșează frecvent Mântuitorului că stă în general prea mult la masă și, în plus, cu tot felul de oameni, inclusiv cu femei! Ce tristețe mai mare poate fi decât să ai putere, bani, bucate pe masă, dar să nu ai cu cine să împarți bucuria, să lași garda jos și să redevii om! Sinuciderea lui Iuda de trei ori pe zi. 

Da, am discutat și despre religie și credință cu cei doi, inclusiv despre cum își „vedeau” viața de după, ce se va întâmpla când sufletul se va despărți de trup. O paranteză: la întâlnirea cu Ionesco m-a frapat insistența cu care mă întreba cum arată exact, dacă se poate în detaliu, iadul. Am înțeles că întreba pe mai mulți care veneau la el. Ce să îi spui părintelui teatrului absurdului? Că este ca într-o saună cu ușa blocată sau ca un imens grătar de 1 Mai? Peste decenii, încoace, când Maria mea era mai mică, am dat de poveștile scrise de el pentru Marie-France: un delir delicios! 

Revenind la Monica și Virgil, într-o seară am fost la un restaurant din apropiere unde am mâncat pentru prima dată, atent îndrumat de ei cum se procedează, escargot. Cu usturoi din abundență și pe o felie de baguette, ai o sărbătoare palatină cât un hram de catedrală. După aceea, acasă, la un digestiv, mi-au povestit despre ce știau ei în legătură cu biserica românească din Jean de Beauvais, despre procesul de pomină, despre figura unui preot ca Boldeanu, despre tensiunile cu celălalt cleric, de faimă literară universală, Virgil Gheorghiu. Legat de acesta din urmă, la acea dată nu știam absolut nimic nici despre premiul acordat, dar neînmânat, nici despre studiile lui la Heidelberg, nici despre alte multe capitole, mari sau mici, care doar treptat mi s-au deschis. Cu atât mai mult mă bucur că prin strădania prietenului Gheorghiță Ciocioi avem în sfârșit în românește o integrală a scrierilor lui. Ca sunet de fundal, tot ceea ce îmi relatau Monica și Virgil critic sau amuzant despre cineva nu avea acea răutate care domină bârfologia de la noi, mai cu seamă cea bisericească. Nu i-am auzit condamnând, ci spunând că ei nu ar fi făcut așa ceva, că pentru ei nu ar fi intrat în discuție. Fermi fără să fie acri. Erau oameni morali care nu țineau morală, lecția etică emanând din însăși ființa lor, așa cum emană și din tot ce au lăsat înscris pe bandă sau pe hârtie. 

Ultima întâlnire cu ei a fost încărcată. În primul rând, m-au prevenit că Cioran dă semne de tulburare psihică, trebuind să țin cont de asta. Le-am și relatat întâlnirea cu el și am avut toți trei un moment de tăcere curmat încurajator, ca să zic așa, de un clinchet de brichetă. Apoi, fără să îi întreb, mi-au spus cum se gândesc ei să anticipe propria slăbiciune: cine cade primul la pat, rămâne sus, în dormitor, celălalt urmând ca de jos, unde era bucătăria, să aibă grijă de mâncare și de toate celelalte. S-au amuzat când le-am spus că așa o să ajungă precum eremiții din scorburile verticale ale pustiei și care primeau de ale gurii în coșuri trase de funii. 

Ne-am despărțit, cum se face, cu urarea de a ne revedea. Am primit mai multe scrisori de la ei – trebuie să îmi fac ordine în lăzile cu corespondența „print” – și apoi s-a instituit tăcerea. De la Aurora Cornu mai aflam una sau alta. Sfios, nu îndrăzneam să îi caut, să îi tulbur, neștiind cum și dacă își mai poate ascunde, învălui sau nu cineva degradarea fizică. Acum, ca preot, știu că ar fi fost bine, de folos, cu toate că nu sunt sigur că există, în afara Împărtășirii, „rețete” pastorale în asemenea momente când privești în oglindă, de fapt, propria ta moarte. 

Dumnezeu să îi ierte, iar nouă să ne dea

inteligența și înțelepciunea,

puterea și tenacitatea de a nu dispera!