Care este țara cea mai aproape?

Duminica aceasta am reauzit întrebarea la intersecția dintre parșivenie și tâmpenie: cine este aproapele meu? Chiar avea nevoie cel care a întrebat de "argumente", de "dovezi", de "explicații" sau "statistici"? Nu! De unde știm? Din faptul că pricepe din prima pilda cu victima jafului și cei trei trecători, dintre care doar unul, neconform în ochii primilor noi, reacționează ca un aproape, refuzând să treacă pur și simplu pe lângă, intervenind salvator.

La fel, păstrând proporțiile, am putea spune și despre Moldova de peste Prut. Da, în chiar clipa în care scriu aceste rânduri, ea este major schimonosită de deceniile și chiar secolele de înstrăinare, de dominația străină, așa cum este vizibil otrăvită de propaganda sovietico-rusească, de experimentul mutărilor de populații, de dezrădăcinarea ca substitut de destin. Nu trebuie să fii mare specialist, ci înainte de orice un suflet și o conștiință pentru a pricepe că, inclusiv în cazul Moldovei, am trecut, superficiali și egoiști, pe lângă.

Teama de a supăra Rusia, în bună parte întemeiată, și nici măcar faptul de a fi ocupat cu propriile răni din istoria recentă nu pot explica dezinteresul, mimarea unei solidarități sincopate, acceptarea tacită și încurajarea chiar a unor personaje și curente care se dădeau drept proeuropene și, implicit, în favoarea unității. Desigur, rămânând două state distincte, dar unite cultural și nu numai, cum sunt, comparația nu este deloc deplasată, Germania și Austria. Da, din 1990 încoace, nu ne mai ascundem, am trecut pe lângă.

Simple fapte: că nu există TVR-ul de la București în pachetul de programe prin cablu este deja primul semn. TVR Moldova este, cu toate meritele ei, doar un compromis. Că bursele de studii date timp de decenii nu au fost fructificate pe meleagurile de origine ale studioșilor, asta este iarăși o ispravă. La fel, acordarea cetățeniei române a putut și chiar este un act de minimă justiție, dar asta ne-a făcut părtași la încurajarea exodului masiv din Moldova în UE, abisul demografic de dincolo de Prut fiind și mai accentuat decât dincoace. În fine, lăsarea chestiunii moldovenești pe seama galeriilor de fotbal se răzbună acum din plin. Cum ne-am obișnuit, am trecut pe lângă.

Bisericește, lucrurile sunt și mai dure: Mitropolia Basarabiei (românească) a trebuit să înfrunte decenii de umilințe. Când în sfârșit și-a câștigat statutul legal, puterea antiromânească de la Chișinău a dat prin contract ierarhiei de ocupație rusească dreptul de utilizare asupra lăcașurilor de cult. Puținele și mai ales necunoscutele tentative din primele două decenii și ceva ale unor clerici de a sluji pentru ai lor, iar nu pentru cizma străină, s-au lăsat cu șantaj și, se relatează, chiar crimă. Iar aici s-a simțit poate cel ai dureros că am trecut pe lângă.

Să continui: lipsa de curaj și de claritate moral-canonică a permis coabitare profund toxică a victimei cu călăul. Cum mai poți, concret, să justifici că slujești la același Altar când, ca episcop sau preot, tu ești chemat să anunți adevărul, inclusiv în haina lui istorică, tocmai umăr lângă umăr cu cel care slujește minciunii? Ai un argument sau o motivație adâncă să cauți sau să nu refuzi comuniunea cu Vladimir și trupa lui de șoc, inclusiv cu cei de la Tiraspol? În numele cărui principiu sau ideal menții un patriotism de voal, ascuzând pentru a nu știu câta oară că tu ai obiceiul de a trece pe lângă?

Pe scurt: când conflictul din Ucraina va îngheța, că de pace nu mai poate vorbi nimeni, fereastra oportunității istorice în raporturile intra-românești se va închide. Pentru secole. Repet: care este țara cea mai aproape?

DOXA!