Sindicalismul preoțesc

reprezintă, în oglindă, același rău al abuzului ierarhic. Cred cu toată convingerea, ca cetățean și preot, că Justiția laică nu poate rezolva conflictele interumane inevitabile din corpul nostru sacerdotal. Or, dacă nu este absolut deloc bine să ajungem să ne arbitreze lumea, în sensul filocalic al termenului, este mai mult decât evident că trebuie să ne rafinăm metodele și căile de gestionare a diversității de caractere, de înzestrări și, la limită, de nebunii și complexe. Reiau în acest sens un text recent care poate fi (re)citit, sper, la altă temperatură.

Necesitatea vitală (amintiri social-teologice din viitor)

a unui manual, a unei proceduri, cum se spune azi, a unei reguli de gestionare și soluționare a conflictelor în Biserică, la orice nivel, este mai mare decât oricând. În lumea postmodernă a eroziunii tuturor formelor de autoritate - de la cea politică la cea estetică, și de la cea academică la cea a bunul simț -, starea de conflict, de contestare și de exhibare ajunge cumva normală și ulterior normativă.

Lucrând asiduu, vrăjmașul operează inclusiv sau mai ales în sânul comunităților de credință. Aliații lui sunt caracterele oscilante, metehnele de tot felul, inconsecvența. Rezultatul? Fiecare "parte" are puncte slabe, așa zicând, de unde și imposibilitatea falsă de a face diferența curată între bine și rău. Adică ajungem tocmai la ceea ce vrăjmașul își dorește cel mai mult: la confuzie, la o etică pe dos a suspendării discernământului și a iertării iubitoare fără pocăință și consecințe.

Gestionarea conflictelor care se vor înmulți, statistic și pe fond social deopotrivă, nu trebuie să găsească Biserica noastră și mai vulnerabilă din punct de vedere omenesc decât deja este. Definiția harismatică a comunității de credință nu exclude, ci presupune fundamental responsabilitatea, așa cum Pogorârea Sfântului Duh i-a mânat pe Apostoli să se organizeze, să dezbată, să fixeze reguli.

La ce sunt, concret, sensibili oamenii care critică Biserica? Grosso modo, ei acuză ipocrizia, falsitatea, etalarea prosperității, desigur fără să ia seama de ceea ce tot Biserica, dar prin alți slujitori, face la firul ierbii pentru neputincioși și abandonați. Evident, instituția eclesială nu este reductibilă la birocrație, ci oferă, cum am tot spus, un cadru organizat al binelui.

Conflictul major care se anunță nu va fi însă cel dintre Biserică și societate, ci mai ales și mai grav acela dintre slujitorii ei. Cu o ierarhie intangibilă, infailibilă și imuabilă, care nu are pentru sine mecanisme de control și de extirpare a răului, toți ceilalți lucrători în via Domnului se vor organiza treptat după alte modele, cu precădere laice. Unii vor sări coarda, alții calul într-un spectacol grotesc al Adevărului indigest, greu de întrupat.

Când dreptul canonic este preponderent, din pricini istorice, lacunar și servește doar ca paravan, când regulamentele interne sunt valabile doar pentru unii, nu pentru toți, autonomia eclesială, pavăză în fața intruziunii politicii și a statului, se golește simțitor de conținut. Devenim și mai permeabili decât deja suntem la politizare, la manipulare, la practicarea constantă a simoniei și a contraselecției ca metodă de sinucidere colectivă.

Așadar: dialog, reflecție, înțelegere, principialitate, cuget drept și cu adevărat patristic, redescoperire a rolului părintesc și încurajarea ieșirii din pubertate și minorat a fiicelor și fiilor duhovnicești. Aceasta ar fi o timidă și promițătoare reformă morală a României în ansamblu frecvent clamată, chiar anunțată, dar nefăcută cu adevărat în ultimele decenii.

Dacă nu: conflicte, dispreț, discreditare, autoizolare, betoane goale și suflete inaccesibile, generații nu doar nenăscute demografic, dar nici renăscute din Apă și din Duh.

DOXA!