Îndrăznește! (predica pe scurt)

Pericopa evanghelică din Duminica aceasta este, ca și în alte cazuri, o construcție pe mai multe planuri, derulând filmul unei zile încărcate. De la bun început aflăm că iubita fiică a mai-marelui sinagogii, Iair, este grav bolnavă. Până să dea Domnul curs invitației disperate a tătălui de a Îi trece pragul casei, obiectivul se mută pe altă scenă adusă în prim plan. Mântuitorul produce, așa zicând, proba că dinamica duhurilor este cât se poate de concretă. Femeia vindecată după mai bine de un deceniu de sângerare este încurajată și viața ei refondată: “Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace!” Și dusă a fost. De regulă, Evangheliștii nu ne dau indicii privind soarta celor care, pe margine de scăldătoare, de drum sau în mijlocul mulțimilor au șansa întâlnirii cu Hristos-medicul. Între timp, fata de la început moare, motiv pentru prietenii tatălui devastat să îl sfătuiască pragmatic: “Nu mai supăra pe învățătorul.” Cu alte cuvinte, nu mai este nimic de făcut. S-a încercat totul, inclusiv apelul la varianta taumaturgică a vestitutului predicator al epocii.

Printr-un adversativ – dar/însă –, Domnul rupe firul logicii păcatului, rostind cea mai scurtă predică funebră adresată lui Iair și implicit celor din jurul său: “Nu te teme; crede numai și se va izbăvi.” La prima vedere, se repetă cumva, ca și cum ar fi folosit aceeași rețetă în două situații totuși diferite. Apoi face o vizită medicală: “Și, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan și pe Iacov, pe tatăl copilei și pe mamă.” Adică echipa Lui – cei trei care aveau să fie și pe Tabor, la Schimbarea la Față – și aparținătorii direcți. La auzul diagnosticului – “Nu plângeți; n-a murit, ci doarme” –, un zâmbet amar se înfiripă pe chipurile obosite de durere. Pentru că, da, ei știau că fata a murit. Înțelegându-Le neputința, îi trimite afară din cameră și, precum la propria Lui Înviere, rămâne singur cu duhul morții. Lipsa de credință a celorlalți neputând face minuni, acum se adresează direct și ferm: “Copilă, scoală-te!” Și tot precum la propria Înviere, dovada revenirii la viață este aparent banală: “și a poruncit El să i se dea copilei să mănânce.”

Părinții, cum altfel?, sunt copleșiți de uimire. Mai mult, parcă pentru a adânci uluirea, El le mai dă și o poruncă imposibil de respectat: “să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” Cum să ascundă faptul că fiica lor este iarăși printre cei vii? În plus, ei chiar nu au văzut deloc momentul scurt al resuscitării. Despre ce să nu vorbească? Să explice inexplicabilul? Exact: să nu strice prin vorbă intimitatea, să nu strice prin cuvinte nepotrivite ceea ce niciun cuvânt nu poate exprima! Din propria noastră experiență, mai cu seamă în vremurile din pandemia trecută sau în cotidianul unor rude bolnave, așa stăm pe holurile de spital, pe buza mormântului: uluiți, plânși, fără cuvinte, chiar furioși că, iată, moartea ne-a furat soțul sau soția, pe mama sau pe tata, pe bunica, un prieten, pe o iubită sau pe un vecin. Toate sunt omenești, îngăduite, ceea ce nu știrbește nicio clipă din misterul morții în viață și din acela al vieții în moarte. Inspiratul Rilke: “Mare e moartea/ peste măsură./ Suntem ai ei/ cu râsul în gură./ Când, arzătoare, viața/ ne-o credem în toi,/ Moartea, în miezul ființei,/ plânge în noi.”

Sus să avem inimile!