Binele vs. răul

Cu gândul de dimineață la pericopa de ieri, sintetizând, cred că vrăjmașul este, cum s-a spus, un bun imitator de teolog, cum a vrut să fie și un bun imitator de Creator, iar ca atare vrea să imite inclusiv propria absență, lipsa de răspundere acolo unde, inexprimabil, dar cât se poate de concret, și-a băgat coada. Pentru omul de azi, cel al asigurărilor de sănătate, de accidente sau de alte neplăceri, mai ales această ultima performanță a diavolului de a face pe mortul, pe inexistentul, reprezintă testul de maturitate spirituală. Pentru că mai curând „credem”, ne lăsăm „convinși” de Harry Potter, de narațiunea fantastică, decât să acceptăm lucrarea în mijlocul nostru, trecând uneori chiar prin noi sau doar pe la ureche, a celui care se dorește dintru început zădărnicie a bucurie, dezbinare a ceea ce Dumnezeu a destinat să se caute, să se găsească și să rămână împreună. Așadar, pe scurt și aparent simplu, ce criterii avem în funcție de care ne dăm seama când, cum și cu cine aveam de-a face pe granița subțire, diafană pe de o parte și sulfuroasă pe de alta, dintre bine și rău? Cel puțin două.

Primul criteriu: răul ne scoate din fire la propriu, ne înstrăinează de noi înșine, ne divorțează de sinele nostru, luându-ne în posesie și inventar. Smerenia sau lepădarea egoismului, pe calea ascetică, este exact la polul opus. În vreme ce răul ne prinde în plasă, binele ne eliberează din constrângeri. Toate formele de adicție – de la alcool la sex și de la jocurile de noroc la cele digitale, de la droguri la putere – ne îndepărtează de frumusețea cea dintâi, făcând din original o copie și din originar un fals ideal. Creați pentru a fi liberi și pentru a iubi în cunoștință de cauză, ajungem, când ne lăsăm în brațele răului, ca libertatea să ne fie otrăvită prin libertinism sau relativism, și iubirea pângărită, transformată în icnet, spasm și tremur. Scoțându-ne din fire, răul ne lasă orfani de maternitate, de paternitate, de filiație, de comuniune și, închizându-ne gura sau umplând-o cu aiureli, de comunicare. Suntem neexistând.

Al doilea criteriu: răul ne face urâți, precum pe cel demonizat din apropierea Gadarei despre care am auzit ieri. Gol, cu plete lungi, încâlcite, unghii încovoiate, murdar, plin de jeg, mirosind năprasnic, omul în care își face răul de cap nu doar că nu își mai aparține, dar nici nu mai seamă cu restul semenilor care, reacție cumva firească, fac un ocol larg, îngroziți. Ceea ce încurajează moartea ca amenințare, luându-i calitatea de arvună a Învierii, care face din viață un joc absurd și reduce căutările de sens la zboruri neputincioase ale muștelor în borcanul existenței – toate astea sunt forme de schilodire interioară și frecvent inclusiv exterioară. Vrăjmașul transformă realismul în cinism și limita în invitație la des-frânare, la suspendarea oricărui control, a bunului simț și a dreptei măsuri. Răul ne face să confundăm entuziasmul cu excesul, așa cum face să dispară diferența dintre luciditate și cruzime, dintre nuanțe și tot atâtea compromisuri.

În schimb, oricât de banal sună, binele ne repune în fire, ne (re)dă lumină și strălucire, ne ține alături de alții, în oglindiri de inimi și, frecvent, de ape, lacrimă în lacrimă, umflând pânzele, suflare lângă suflare, întărindu-ne în neputință și bucurându-ne în amărăciune, deschizând mereu câte o ușă acolo unde părea să fie un zid. Dacă acestui bine îi mai știm și numele, comunicăm cu El precum cu o persoană, cea mai stabilă din viața noastră, om adevărat și Dumnezeu adevărat, dacă ne bazăm pe prietenii Lui, pe sfinți, dacă îi răspundem la invitațiile aproape zilnice la masă, atunci, copleșiți de rău să ajungem, tot avem mereu șansa de a ne reveni, de a ne spăla chipul întunecat de patimi și a recupera frumusețea rănită. Așa, din fii și fiice ai risipirii, la un moment dat de nerecunoscut, reintrăm pe firul de perle ale splendorii lumii de acum și a celei care va să vină.

DOXA!