EXCLUSIV. ”Am murit și am înviat. Toți camarazii m-au considerat mort timp de două zile. Ceruseră decorarea mea postumă”. Cutremurătoarele mărturii ale unui erou al Ucrainei. Cum a fost salvat. Există lucruri mai groaznice decât moartea / Anna Neplii

Uneori, pe front, militarii care se vad prinși în situații-limită sunt apți de unele acțiuni care sunt la limita abilităților umane.  

Povestea lui Fin 

”De fapt, eu și prietenul meu am fost considerați morți. Dar el a fost găsit în prima noapte, iar eu peste două zile. Adică am murit și am înviat. Nu am de ce să mă plâng. Sunt fericit că am supraviețuit”, a declarat – în exclusivitate pentru Podul.ro – Dmytro Finashin (”Fin” / foto sus, sursa: arhiva Podul.ro), un soldat din batalionul operațional numit ”Serhiy Kulchytsky”, după generalul-maior erou al Ucrainei

Totuși, se spune că, într-o situație critică, o persoană nu se ridică la nivelul așteptărilor sale, ci coboară la nivelul abilităților sale. Prin urmare, setea de viață și aptitudinile lui Fin l-au ajutat să supraviețuiască într-o situație din care, la prima vedere, era imposibil de ieșit. 

Dmytro Finashin ne-a relatat cutremurătoarele sale experiențe din primele linii, acolo unde a fost protagonistul unor încleștări sângeroase. Fin slujește în Forțele Armate ale Ucrainei încă din 2015. După ce a luptat în războiul început în Estul țării, a participat la multe confruntări din cursul primelor trei luni ale invaziei rusești la scară largă. 

Finalmente, în timpul evacuării unui camarad de arme, Fin a fost rănit, consecințele fiind amputarea brațului stâng și a unui deget de la mâna dreaptă.

Ulterior, lui Dmytro i s-a conferit titlul de Erou al Ucrainei deopotrivă cu ordinul ”Steaua de Aur”. Inițial, crezându-l mort, camarazii lui  depuseseră acte pentru a i se decerna postum acest ordin.  

După ce a ”înviat” din morți, Fin a continuat să servească armata. În prezent, e ofițer de informații în Garda Națională a Ucrainei și se ocupă de analize privind aeronavele fără pilot. 

În exclusivitate pentru Podul.ro, Dmytro relatează despre cele două zile pe care le-a petrecut în zona cenușie, căutând drumuri înapoi, spre pozițiile ucrainene, timp în care și-a pierdut periodic cunoștința din cauza pierderii de sânge. 

De asemenea, Fin ne-a relatat despre problemele pe care ridică protezele pentru amputați și despre dificultățile, uneori despre disperarea, cu care se confruntă zilnic soldații ucraineni grav răniți. 

Mort și înviat. O relatare fabuloasă  

 Punctul culminant a fost atunci când Fin și un prieten au încercat să evacueze un coleg rănit într-unul dintre lanurile de grâu din regiunea Donețk. Cei doi se târau sub tirul puternic al artileriei rusești, trăgându-l după ei pe rănit.

”Grâul ne ajungea până la genunchi și trebuia să ne târâm prin el cam 120 de metri. Aproximativ, rușii au înțeles pe unde eram, așa că au tras intens cu artileria în direcția noastră. O schijă mi-a rupt un deget de la mâna dreaptă. L-am înfășurat cu un bandaj și am continuat să evacuăm. Apoi mi-a fost lovită casca, destul de puternic. M-am deplasat într-o parte, dar osul brațului stâng mi-a fost zdrobit, fragmentul trecându-mi prin braț. Din moment ce aveam o rană și la cealaltă mână, nu puteam să pun turnichetul de unul singur. Mi l-a pus prietenul, dar am pierdut mult sânge. Am avut sângerare arterială, nu mai puteam merge. Tot el m-a ajutat să-mi dau jos casca și vesta antiglonț, pentru a-mi fi mai ușor să mă târăsc, în timp ce continuam evacuarea.  

”L-am rugat să-mi sune familia și să le spună că sunt mort”

Tot ce îmi mai rămăsese era un cuțit în buzunar. Chiar i-am dat telefon unui prieten care știam că nu fusese rănit – indicativul lui era ‹Socrate›. Am sunat la codul PIN și l-am rugat, dacă a ieșit în viață, să-mi sune familia și să le spună că sunt mort. Le-am transmis că îi iubesc și că îi sărut pe toți. Chiar nu credeam că voi supraviețui. 

Uciderea lui ”Socrate”. Mesajul rușilor 

Dar, în timp ce se târa, încercând să găsească o cale de ieșire, Socrate a fost ucis de ruși. I-au luat stația de emisie și au transmis brigăzii noastre: ”Nu mai există Socrate al vostru (pe vesta antiglonț e scris indicativul luptătorilor – n. red.). Și pe ceilalți 300 i-am terminat” (din argoul militar: ”300” se referă la răniți, iar ”200” la morți – n. red.). 

Rușii au spus asta pentru că, printre soldații din brigada noastră au fost mai mulți răniți decât întregi. În timp ce ne retrăgeam și evacuam soldatul, brigada noastră ne-a acoperit timp de șase ore, dar muniția nu este cauciuc și tinde să se epuizeze. Abia mai târziu, prietenii mei au încercat să-mi găsească trupul neînsuflețit cu ajutorul unei drone. Dar tot ce au văzut a fost urma lăsată de mine în timp ce mă târam prin lan – spicele de grâu zdrobite alcătuiau un fel de potecă. Dar apoi, dâra se termina și nu se vedea corpul, drept pentru care ai noștri au crezut că rușii au dus cadavrele în pozițiile lor. 

Singur în zona gri

Până la urmă, rușii au fost nevoiți să se retragă, pentru că brigada noastră i-a lovit și cu artileria. Apoi am rămas singur în zona gri. 

Din memorie, am încercat să mă îndrept în direcția în care credeam că se aflau oamenii mei, dar am dat peste un câmp înalt și dens de floarea-soarelui. Mi-am dat seama că, dacă m-aș fi băgat acolo, nimeni nu m-ar fi găsit. Așa am făcut. De fapt, lanul acesta era singurul loc mai mult sau mai puțin acceptabil. Și până la urmă am fost găsit acolo de militarii unei alte brigăzi. 

Râpa 

În prima noapte nu știam unde mă aflam. Lângă lan am găsit un fel de râpă. Pe fund era o băltoacă, o mlaștină. Am băut apă de acolo. Sticla mi se terminase în dimineața zilei de dinainte de rănire. Eram însetat. 

Nu aveam mâncare, eram lipsit de energie. A trebuit să mă încălzesc cumva. Noaptea erau doar 4 grade. Nu m-am mai putut ridica în capul oaselor, fiind vlăguit din cauza pierderii de sânge. M-am tot târât de colo-colo ca să mă încălzesc. Mi-am pierdut cunoștința periodic.  

Halucinațiile 

Aveam halucinații. De exemplu, am crezut că văd, undeva în apropiere, o mașină cu militarii noștri. Am încercat să mă târăsc spre ei, m-am încălzit puțin, însă mi-am pierdut din nou cunoștința. 

Salvarea 

Două zile mai târziu, în acea zonă a sosit Brigada 80. Nu cunoșteau zona, s-au lovit de mine accidental. M-au evacuat în pozițiile noastre, apoi a sosit echipa mea, iar prietenii au fost șocați de ceea ce au văzut. Cu toții mă crezuseră mort. 

Brațul mi-a fost ținut cu un turnichet timp de două zile, apoi s-a umflat cumplit, că nu mi se mai vedea ceasul de la încheietura mâinii. De regulă, pentru ca amputarea să poată fi evitată, montarea turnichetului nu trebuie să fie întârziată mai mult de șase ore. 

Amputarea 

Familiei mele nu i se spusese încă nimic, dar soției prietenului pe care l-am târât de la bun început i s-a spus că acesta era mort. Asta deși fusese găsit încă din prima noapte. Când a fost sunată, ea nu a crezut ce i s-a spus, fiind convinsă că o suna un soldat rus. 

Nici familia mea nu știa ce să spună. De obicei, le scriam că totul va fi bine. Când plecasem în ultima misiune, simțisem că ceva va merge prost. Le-am scris ‹Vă iubesc› și am dispărut timp de trei zile. Desigur, familia avea îndoieli. Dar apoi, când am fost găsit, le-am transmis că totul este în regulă – m-au salvat.Știam că, cel mai probabil, nu voi mai avea o mână. 

La început, familia nu a știut exact ce era în neregulă cu mine. Nimeni nu le-a spus nimic, așa că au crezut că eram paralizat. 

Paralizat pe viață. ”Nici măcar nu se poate sinucide”

Apropo, m-am gândit la faptul de a fi paralizat și asta e foarte înfricoșător. Când eram la terapie intensivă, era lângă mine un băiat de 21 de ani. O schijă i-a lovit vertebra cervicală și gata, a rămas paralizat pe viață. El înțelege totul, vorbește, dar nu poate face nimic. Mama lui venise și stătea lână el. O privea în tăcere la un moment dat. Nici măcar nu se poate sinucide. E înfricoșător. 

Fără ambele brațe

Înfricoșător e și să rămâi fără două mâini. Nu te poți servi cu nimic și nu te poți ajuta nici măcar când te duci la baie. 

Tehnologia protezelor e primitivă. Controlul nu funcționează decât foarte puțin timp și atunci cu mari eforturi. De exemplu, eu am cea mai modernă proteză, care costă 61.000 de dolari. E dotată cu senzori mioelectrici, care ar trebui să citească impulsurile în timpul contracției musculare. Din moment ce am o amputație mare, se pune un capac de carbon pe tot mușchiul pectoral și pe omoplat. Pentru a o mișca, trebuie să contract mușchii pectorali și să strâng omoplatul. Până la urmă, după 30 de minute, transpir de 100 de ori și tot degeaba, iar proteza începe să-și trăiască propria viață, contractându-se haotic și reacționând uneori la mai multe bătăi ale inimii. Mă simt mai bine fără proteză. 

Cred că, peste vreo 10 ani, protezele vor fi mai dezvoltate. Poate că abia atunci, peste ani și ani, voi putea spera la o minimă normalitate. 

În luna martie a acestui an mi s-a propus să devin consultant în proteze. La început am crezut că este o idee bună. Pe-atunci n-aveam multe informații în domeniul acesta. Sunt mulți cu amputări și nu există personalul necesar care să-i poată sfătui și îndruma pe toți cei ce se confruntă cu astfel de probleme. De exemplu, mie nimeni nu mi-a putut spune nimic. Am acceptat să fiu consultat în domeniul protezelor fiindcă, fiind unul dintre ei, ar fi existat un nivel ridicat de încredere în mine printre luptători.

”Nu știam ce să îi spun”

Când am fost chemat la minister, mi s-a spus că trebuie să vorbesc cu un militar care are amputații mari la două brațe. Atunci mi-am dat seama că nu știam ce să-i spun, fiindcă avem un braț amputat, iar proteza nu m-a ajutat deloc. 

În același timp, am vorbit și cu Vadym Svyrydenko (comisarul prezidențial pentru reabilitarea combatanților – n. red.), care are amputații joase la ambele mâini și la ambele picioare. Și mi-a zis că, atunci când s-a dus la tipul acela, nu știa ce să-i spună, pentru că două amputații mari sunt și mai rele decât ce are el”. 

Ascultând în mod direct relatările lui Fin, pur și simplu ți se taie respirația când înțelegi prin ce iad a trecut acest om până în momentul în care a fost evacuat, pendulând între moarte și viață, din zona cenușie, într-un moment în care toți camarazii săi îl credeau mort. Există o mulțime de astfel de povești și nu toate se termină cu o salvare. 

Există lucruri mai groaznice ca moarte 

De asemenea, ți se taie răsuflarea când realizezi cât de multă durere a adus Federația Rusă nu doar milioanelor de ucraineni, ci și multor alte națiuni din jurul său. Te îngrozești când realizezi că există lucruri mai groaznice decât moartea. Când conștientizezi că, zi de zi și noapte de noapte, curajoșii soldați ucraineni privesc în ochi această amenințare, continuând să lupte indiferent de consecințe.  

Traumele 

Memoria acestui război va fi, pentru totdeauna, o imensă baie de sânge. Traumele și stresul posttraumatic refulează deseori. Iată ce ne-a povestit Fin: 

”La un moment dat mă găseam în Polonia. Pe-atunci se schimba comanda militară acolo. Eram cu alți doi soldați care au luptat în acest război. Zburau niște avioane pe cer, iar când le-am auzit sunetul, toți trei am tresărit și ne-am gândit cum să ne ascundem cât mai repede. Apoi am realizat că suntem în Polonia, dar subconștientul a asociat imediat huruitul avioanelor cu războiul”.