Mama Parascovia (portret)

Cred că ar fi încurajator, dacă trăiesc, și tămăduitor, dacă au plecat, să le facem portrete părinților. Dincolo de banalele investigații “cui seamănă” nepotul sau nepoata. Cum nu sunt pictor, nici fotograf și nici muzician, singurele mele instrumente rămân cele de care, de mic, am rămas fascinat și atașat: cuvintele.

Așadar, pe firul cronologic, puica Parascovia a văzut lumina zilei în mod miraculos, mama ei, Agafia, fiind aproape paralizată. A deschis ochii într-o familie cu 12 frați și surori, fiind primită cu grijă și multă dragoste. S-a jucat, l-a călărit pe porcușorul semiumanizat Vasilică, a mâncat cu poftă portocalele aduse, la schimb cu peștele de apă dulce, de tatăl ei, Larion, un personaj de legendă. O căruță plină de portocale grecești din care bătrânul arunca, fără să numere, din mers, în curțile unde știa că sunt copii. O anticipare a Crăciunului. De mică, avea să i se întipărească întâmplarea când gâștelor din curte le-a dat cineva, nu bunica (probabil o mătușă care dorea să o ajute), vișinele din damigeana de vișinată. Bete, ele s-au prăbușit la pământ. Bunicul, suspectând ceva invidie a vecinilor și crezând că sunt otrăvite, le-a dus la râpa de gunoi a cartierului tulcean. În puterea nopții, trezite, gâștele noastre cereau la poartă, revoluționar, să intre în curte. Zarvă, uimire, râsete și mare ușurare. Momentul l-am povestit și Mariei mele care, și acum, râde în hohote.

Atașată în chip firesc de părinții ei, dar urmărită constant de frica de a nu îi muri mama, a urmărit tot ce s-a petrecut după război. Casele noastre, dacă nu mă înșel, în număr de 13 sau 14, au fost naționalizate, ca și micul șantier naval al bunicului, priceput constructor de bărci fără studii inginerești. În casa noastră, la parterul de jos, așa-zicând, a fost instalat studioul Radioului național. Pe vremea aceea, emisiunile erau în direct, așa că micuța Parascovia a ascultat cu gura căscată tot felul de artiști: de la Maria Tănasa la Ioana Radu, dar și pe un Vraca sau Calboreanu. Nu peste mult timp, sub presiunea proletară a noului regim, bunicul meu a fost somat să părăsească Tulcea, lăsând absolut totul în urmă și încercând să înceapă o viață nouă, modestă, în Galați. Au plecat cu trei căruțe. Copiii și plăpumile, câteva vase, samovarul de argint, serviciul de porțelan, din care mai am doar o ceașcă, haine și câteva murături.

Între timp, Parascovia avea șase sau șapte ani, începând școala. Nu a fost luată la ochi din prima. Cu timpul, stigmatul de a fi fiică de chiabur avea să producă însă efecte concrete, dureroase. Așa a fost dată, mai târziu, afară de la Facultatea de Drept, sfătuită fiind să se ocupe de o meserie neutră ideologic: contabilitatea. Avea o caligrafie extraordinară, iar caietele ei de cursuri, o bijuterie. A învățat englezește, că franceză vorbea oricum, “nativ”. Și rusă. Știa inclusiv înjurături năprasnice în ucrainiană. De pe stradă. Nu este corect politic acum, dar nu avea o amintire plăcută despre ucrainieni, înverșunați și neciopliți, puși pe harță și gata să cedeze în fața promisiunilor de tot felul. Ferească Sfântul să nu te ții de cuvânt. În fine, amintiri de copil.

Când am venit eu pe lume, în 23 octombrie 1972, trăiam în casa tatălui meu, inginer. Cu tot comfortul, cum aveam să văd direct, după ani, vizitând locul. Era nu departe de piața centrală a Galațiului, cam în dreptul bisericii catolice, acolo unde se coboară spre gară. La scurt timp, confruntată cu furia familiei celui între timp decedat într-un accident de mașină pe Valea Prahovei, noi doi ne-am dus viața într-un alt cartier deloc încântător. Betoane și mitocani. De unde și repetatele mele evadări la biblioteci, prin librării, la muzee și, da, la Teatrul Muzical Leonard. Ani de zile nu am pierdut niciun matineu pentru copii, duminica. Mama era la Catedrală, aproape, iar eu ascultam marii compozitori, multe instrumente fiind înlocuite de banda de magnetofon. Ce frig mai era în iernile nemiloase! Ea venea cu anafură și apoi, pe timp bun, mâncam din traistă în Parcul mare un ou fiert, o felie de salam, mere sau struguri, după sezon. Apoi jucam un fel de tenis. Ne întorceam pe jos, bună parte din drum pe faleza Dunării unde, irezistibil, mă tot uitam lung la sculpturile în metal. Din loc în loc, mai beam o limonadă și o bragă bună, de care și acum îmi este dor.

În acea perioadă era o adevărată artă să pui ceva pe masă. Vara și toamna erau pentru noi minunate. Cu o salată de roșii și castraveți (ce sos natural!) și ceva cartofi făcuți în ceaunul de tuci, eventual cu un parizer prăjit, care se transforma într-o bărcuță, cum spuneam noi, ne săturam. Ca să nu mai pomenesc de salata de vinete și de ardeii copți. Iarna însă dădeam din colț în colț. Nu aveam surse alternative de carne și nici de altceva. Tăcâmurile și “frații Pătrăuși” trebuiau să mimeze savoarea, să facem de toate din aproape nimic: sarmale, ciorbă, salata de boeuf. Mama Parascovia, strângătoare, începea să se pregătească pentru marile sărbători cu luni înainte. În plus, mă folosea ca “momeală”: blond, cu cârlionți, eram irezistibil în ochii vânzătoarelor care mai scăpau, ca din nebăgare în seamă, un litru de ulei în plus, un pachet de făină sau câteva sute de grame de mușchi țigănesc. Scuze, așa se numea și asemenea se mânca! Da, mai era și cașcavalul împletit, de Sinaia. Ha! Pe surse doar de ea cunoscute, se străduia să avem icre bune. Cred că am mâncat sute de kilograme, la concurență cu zacusca. Pe scurt: zbaterea de a traversa vremuri nu doar de lipsă, ci de imensă înjosire. Animalică.

Anii au trecut. Imediat după 1989 am plecat la liceu, la București. Am părăsit cuibul. Mama? Cum altfel, disperată, îngrijorată, captivă fricilor și încercând prinderea cârlanului, readucerea lui în ograda grijii și a privirii ocrotitoare. Nu a durat mult și a priceput că acesta este un drum firesc. I-a cunoscut bine pe “garanții” mei din Capitală: pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga (mai târziu, Maica Benedicta), Valeriu Anania (mai târziu, Mitropolitul Bartolomeu), Petre Țuțea, părintele Constantin Voicescu, pe Marcel Petrișor, pe unii dintre bunii mei prieteni din Germania (“bunica” Barbara, pe Otto, pe Elisabetha) sau Italia (Renato și familia) sau din Franța (Yves, Camille) sau… Lista este prea lungă. În orice caz, spaima ei, întemeiată, a devenit pentru mine o mirare încă actuală: cum de nu am rătăcit drumul? Orice ar fi putut să se întâmple. În rău sau în bine. Grija lui Dumnezeu, credeți-mă, nu este metaforică. Precum și mereu grija mea de a o liniști pe mama Parascovia: Alo, cum te afli? Indiferent de meridian, continent sau de oră.

Ultimii ani, la Cluj și apoi la București (Voluntari-Pipera), au fost îngreunați de multele spitalizări, de orele petrecute în fața blocului operator, apoi a ATI-ului, de căutarea medicamentelor, a protezei potrivite pentru piciorul amputat. Fără nicio urmă de lirism: scriam (studiile și cărțile) și plângeam. Singurele vacanțe erau conferințele și cursurile ținute, cu inima strânsă, neștiind ce se petrece acasă. Am optat decisiv pentru Europa ca să fiu, în timp și spațiu, cât mai aproape. Am amânat călătoriile lungi, dorind să revăd Japonia, din pricini mai mult decât întemeiate, dar să ajung și în Australia. Consecvent, nu am acceptat propuneri de profesorat pe te miri unde în America. Ca să fiu la îndemână. Nu, nu a fost o pierdere, ci un câștig. Am intuit, slab, ce inimă poate să aibă Dumnezeu uitându-se la Creația Lui. Îndulcind situația, am cărat nu doar fotocopii sau cărți, ci și mâncare de calitate. Am vrut să o bucur, să o fac părtașă la micile mele evadări, să o văd că se simte câteva minute bine, împlinită. Și mulțumită pentru sacrificiul unei vieți puse temelie alteia. Exact ce simt acum pentru fetele mele…

Dumnezeu să o pomenească pe mama Parascovia,

să îi lumineze, precum aici, ieri și azi, mormântul,

lespede a viitoarei Învieri!