Teodosie nu se lasă (despre distopie ca argument eclesial)

și livrează unei anumite părți a presei (sic!) documente interne bisericești precum recenta scrisoare adresată Patriarhului de a lua, în sfârșit, în considerare cererea privind (re)înființarea Mitropoliei Tomisului. Omenește, înțeleg că la mijloc este o suferință, dar și un plan. Pe scurt și fără prea multe figuri de stil: Teodosie vrea să ajungă mitropolit pentru a fi în cercul restrâns din care se va alege, strict teoretic, viitorul Patriarh. Așadar, toate mișcările lui, populismul în timpul pandemiei, înscenările harismatice și ubicuitățile pe calea aerului, apei și a pământului servesc acestui scop. Este, cu alte cuvinte, tot direct, un om politic, dar în interiorul Bisericii. Nu dă în consecință nici două parale pe „electorat”, pe cei care îi dau laicuri și inimioare, mâini împreunate spre rugăciune și imagini de maxim kitsch digital. El o ține una și bună. Are o tenacitate care, văzută de aproape, sperie, miră și, dacă ești slab de cuget, copleșește. Motivația este atât de adâncă și atât de manifestă în același timp, încât pute de la o poștă a orgoliu, ambiție, ticăloșie. Bine, faptul că nu este singurul care se dă zilnic cu KK Chanel, asta nu îl face mai puțin acceptabil, suportabil, respirabil.

În eșafodajul lui argumentativ, construit cu amintita tenacitate, Teodosie s-a dotat cu o zisă Academie având în centrul ei un zis istoric de talie marină care a adunat cu precizie de excavator dovezi, argumente, documente, mărturii și profeții convergând toate, fără sminteală, spre ideea soteriologică, irefutabilă și incocoșabilă, a faptului că Tomisul este mai mult decât un cazinou. Evident, pentru orice om serios, Dobrogea reprezintă o platformă de straturi culturale, de urme și vestigii impresionante, calitatea de poartă către lume și intersecție prin excelență fiind confirmată cu asupra de măsură. Personal, cred că Dobrogea merită mai multă atenție în istoriografia noastră. Oricum, după principiul unde cade bomba și unde fisa, războiul de acum din Ucraina a reconfirmat valoarea pe toate planurile, nu doar militară, a unui teritoriu mirific. Dar asta este una, iar ambiția homunculului înveșmântat este la propriu complet și fundamental altceva.

Argumentul adus în recenta jalbă că temeiul pentru o (re)activare a Mitropoliei Tomisului – înțelegem, astfel, că actuala Arhiepiscopie ilustrează o neașteptată eclesiologie pasivă – se regăsește în canoanele Sinoadelor Ecumenice, indică o disonanță cognitivă la înalt nivel clinic. Pentru un Teodosie, pricepem, islamizarea Africii de Nord, căderea Constantinopolului și emergența Ortodoxiilor naționale în Europa nu înseamnă nimic în raport cu harta unei lumi așezate, bine rânduite, că mai toate mutațiile cartografice nu au adus nici cea mai mică modificare de interpretare unor prevederi considerate imuabile și intangibile. Să nu fiu înțeles greșit: sunt ferm convins, adică pragmatic, când văd în Patriarhia Ecumenică centrul real, autentic, al Ortodoxiei mondiale. Nu am niciun dubiu și nu sunt dispus la nicio concesie, personal vorbind. Firește, nu înghit superbia Graecorum, nici abuzurile, nici modul cum au făcut grecii praf Patriarhiile orientale istorice prin etnicizare idioată, mercantilă. Dar asta nu mă împiedică să identific într-un scaun acum umilit de istorie, mai aproape de duhul Evangheliei, fără putere și atârnând de voința unui stat precum cel turc, centrul slab-puternic al unei Ortodoxii care s-a clădit prea mult pe fondul orgoliului național, sacrificând universalitatea. Cultiv, cu alte cuvinte, o luciditate constructivă.

Revenind, aproape marginal, la caraghiosul de pe malul Mării Negre, ce se vede este că nu a priceput chiar nimic, că nu a înțeles că însăși eparhia pe care o conduce din mila Domnului este creația unei ordini eclesiale pe care, în 2025, urmează să o sărbătorim ca fiind expresia paradoxului unei modernități ortodoxe, a unui proiect departe de a se fi încheiat cu ultima piesă de mozaic pusă la Catedrala Națională. Teodosie este, cu alte cuvinte, omul momentului, dar sub nicio formă al istoriei. Asta este diferența, pe care o simte și el, animalic aproape, față de Patriarh.

DOXA!