Ultima dorință neîmplinită a partizanilor lui Ion Gavrilă Ogoranu: ”Ne-am legat că, de va scăpa cineva dintre noi cu viață să adune trupurile celorlalți și să le înmormânteze la mănăstirea Brâncoveanu. Nu bănuiam atunci că lucrul acesta va fi atât de greu când România va fi iar liberă: niciunul dintre cei morți nu are mormânt, iar ridicarea unei cruci va întâmpina în continuare greutăți”

La începutul anilor ‘50, Ion Gavrilă Ogoranu și partizanii săi obișnuiau să se furișeze, în unele duminici, pe culmea împădurită de la răsărit de mănăstrirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus) pentru a asculta slujba pe care părintele Arsenie Boca o oficia în aer liber. Nu s-au apropiat niciodată mai mult de atât, pentru a nu-i cauza probleme părintelui, care oricum avea să fie arestat de Securitate și condamnat la ani grei de zeghe. 

În prețioasele sale memorii (”Brazi se frâng, dar nu se îndoiesc”), ”Moșu’” Gavrilă Ogoranu relatează că, în 1952, de Sfintele Paști, aflați pe culmea amintită, în timp ce vântul purta până la ei fragmentele slujbei, partizanii făgărășeni aveau să se lege cu limbă de moarte că, dacă va scăpa vreunul cu viață, acela să adune trupurile neînsuflețite ale celorlalți luptători și să le înmormânteze la mănăstrirea Brâncoveanu. Ion Gavrilă Ogoranu punctează că, pe-atunci, partizanii nici măcar nu bănuiau că acest lucru va fi imposibil chiar și într-o Românie eliberată de regimul comunist. ”Niciunul dintre cei morți nu are mormânt, iar ridicarea unei cruci va întâmpina în continuare greutăți”, puncta conducătorul rezistenței armate din Munții Făgăraș. 

În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă pasajele amintite: 

”Cât timp a rămas părintele Arsenie Boca la mănăstirea Brâncoveanu am fi dorit să mergem la dânsul, dar era prea urmărit și ne temeam să nu facem rău mănăstirii, dacă s-ar afla. În toți cei opt ani nu ne-am dus niciodată la locul sfânt din acel motiv. Câteodată, în duminici și-n sărbători, când bântuiam pe acolo, ne apropiam în pădurile din jur și, cum slujba se făcea afară, ajungeau până la noi frânturi din cântecele bisericești. (…)

Odată, de Paști, cam prin 1952, aflându-ne pe culmea împădurită de la răsărit de mănăstire, ne-am legat că, de va scăpa cineva dintre noi cu viață să adune trupurile celorlalți și să le înmormânteze la mănăstire. Nu bănuiam atunci că lucrul acesta va fi atât de greu când România va fi iar liberă: niciunul dintre cei morți nu are mormânt, iar ridicarea unei cruci va întâmpina în continuare greutăți”.