"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În memoriile sale, liderul partizanilor făgărășeni – l-am numit pe regretatul Ion Gavrilă Ogoranu – relatează un episod ce a presupus o durere aparte, care avea să-l bântuie întreaga viață, amintirea acelei împrejurări rămânând mereu la fel de vie. V-o prezentăm în cele ce urmează, așa cum este zugrăvită de ”Moșu’” Gavrilă Ogoranu în ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”:
”În drum spre Șoarș, mi-aduc aminte de o întâmplare, care, atunci, m-a îndurerat foarte mult. Ne găseam în dreptul satului Boholot și, neavând de mâncare și niciun om de sprijin aici, am intrat într-o curte, undeva aproape de biserică. Era o curte mare, pardosită cu pietre. În casă se auzea vorbă și era lumină.
Pivnița fiind deschisă, se simțea miros de must ce fierbea. Nu puteam risca să cer de mâncare și, astfel, să fiu văzut de om străin la câțiva kilometri de locul întâlnirii.
Am intrat în pivniță, am aprins un chibrit și mi-au rămas ochii la bogăția la care nimerisem. Pe o poliță erau vreo 10-12 pâini de secară, cam de două kilograme fiecare, în două coșuri – struguri, în mijlocul pivniței un teasc, care picura într-un ciubăr aproape plin cu must. Am luat două pâini, adunai câțiva ciorchini de struguri deasupra lor și mă gândeam cum să fac să iau și niște must, când în ușa pivniței a apărut, cu un felinar, un om bătrân. M-am tras după o bute de trevere.
Omul n-a luat seama mea, a luat o cană de must și a băut-o, a mai luat una, a pus cana pe teasc, eu mă uitam unde pune cana, apoi a plecat. Mă gândeam că de-acum am timp și pentru must, dar, odată ieșit, omul împingea ușa, o ușă grea de stejar, și se pregătea să o încuie. M-am îngrozit că voi fi încuiat aici și Fileru (partizanul care îl aștepta ascuns în hambar – n. red.) nu va afla ce mi s-a întâmplat. M-am apropiat de ușă și am strigat:
– Moșule, nu-nchide, că-s aici.
Intrigat, omul deschide ușa, mă măsoară cu felinarul, clatină din cap, iar eu îi spun ce fel de om îs, că suntem doi, că n-avem de mâncare, că n-avem de la cine cere, că am văzut că-i curte de om harnic, că-l rog să-mi lase ce am luat, că am vrut să iau și o cană de must, dar n-am avut în ce băga. Omul mă ascultă, apoi zice:
– Așa, se tot vorbește de dumneavoastră pe aici, acum, dac-ați venit, să vă dau niște slănină și niște must. Haide în casă să mâncați și ceva cald. Hai, că-i numai nevasta. Tu, boreasă, uite un om necăjit, să le dăm și noi câte ceva.
– Ceva am luat noi, am mărturisit eu păcatul, arătându-i pâinile furate.
Când a văzut, boreasa (boreasă vine de la boiereasă, rămășiță lingvistică de pe vremea când erau așa ceva prin partea locului) pâinile din raniță, s-a aprins foc:
– Dar trăzni-v-ar Dumnezeu și nu v-ar ajuta Sfântul, voi umblați să furați agoniseala oamenilor? Eu nu zic că nu dau de pomană o felie de pită și o creastă de slănină, dar nu pite întregi! Nu-i destul că ne iau tot tâlharii ăștia, acum veniți și voi?
Femeia da să-mi vâre în mână un călcâi de pită de pe masă și-mi arăta ușa. Nu-mi venea să cred urechilor și ochilor.
– Nu, leicuță, eu am mâncat în viață pâine muncită și căpătată și furată, dar pâine blestemată încă n-am mâncat! Uite-aici îi tot ce am luat. Nici un bob nu am gustat.
Și-am pus pâinile și strugurii pe masă.
– Seara bună, mai mult nu vă mai supăr.
Bătrânul a rămas și el năuc, uitându-se la ea. Am ieșit și m-am dus în șură, unde mă aștepta Fileru. Îmi împachetam lucrurile la loc în raniță când a venit bătrânul cu o pâine după mine.
– Luați și lăsați-o. Îi ea așa.
– Nu te supăra, moșule, dumneata ești om cu suflet, dar nu putem lua. Suntem destul de bătuți de Dumnezeu și așa ca să mai purtăm și blesteme pe capul nostru.
Și am plecat în noapte. Zile întregi nu mi-am putut lua gândul de la întâmplare, simțeam o durere fizică amintindu-mi, și acum, după atâția ani, scena mi-e tot atât de vie ca atunci”.
