BOR și moartea cerebrală (memento social-teologic)

La începutul anilor 2000, la inițiativa Mitropolitului Bartolomeu, pe atunci „decât” arhiepiscop, s-a constituit o comisie locală de bioetică adunând teologi și medici din mai multe specialități. Ulterior, tot la propunerea ierarhului clujean, avea să se formeze inclusiv o comisie la nivelul întregii Patriarhii. Comisia noastră de pe Someș îl avea președinte pe – da, fatalitate! – actualul arhiepiscop de la Alba care răspunde la numele de Irineu. Eu eram – altă fatalitate! – secretarul comisiei.

Impulsul a venit la Cluj preponderent de la medicul Lucan, cunoscut de bine și de rău deopotrivă, având și un grup de pacienți supraviețuitori cu care nu se jena să facă paradă, ca virtuos al transplantului precedat de partitura bancar-lichidă. Chiar așa: cum a rămas dosarul lui de la DNA? Asupra caracterului infect al medicului am să revin altă dată, el jucând un rol aberant în săptămânile care au premers moartea lui Bartolomeu însuși. Pe Lucan părintele meu sufletesc îl tolera în ciuda lipsei lui de eleganță și de bună creștere, fiind singurul care îl tutuia de la obraz fără să îi fi cerut acordul. Cum aveam să aflu destul de repede, el funcționa oricum în baza celui prezumat. Prețul acestei toleranțe consista în posibilitatea recomandării directe a unor pacienți din rândurile clerului și ale familiilor acestora. Cum se derula după aceea raportul medical-financiar, nu știu decât din relatări răzlețe și oricum incomplete. Ca de atâtea ori, cum ne stă în fire, românul era/este bucuros că scăpa cu viața chiar dacă în conturi bate vântul.

Înainte de înființarea comisiei am fost rugat de Bartolomeu să îl reprezint la nu știu ce conferință pe tema transplantului de organe care se ținea la Târgu Mureș. Lucan ar fi vrut să îl aibă în persoană, dar bătrânul oștean nu se lăsa dislocat atât de simplu. Sigur, trebuia să vorbesc în deschidere, prezentând poziția Bisericii. Mi-am făcut sumar temele, reluând coordonatele eclesiologiei pauline a trupului format din mădulare, suferința sau amputarea unuia ducând la avarierea celorlalte etc. M-am concentrat în schița mentală mai ales asupra transfuziei de sânge care, cum știm, fiind un țesut circulant, reprezintă cea mai la îndemână și mai banală formă de transplant omologabilă ca atare. Evident, treceam în revistă și alte forme de transplant, dar m-am împotmolit în clipa în care, tot citind una și alta în publicațiile de specialitate, europene și americane, am dat de definiția morții cerebrale. Am văzut că sunt două tabere cumva similare celor din ecologie, iar așa cum unii dintre aceștia spun că încălzirea globală este ciclică, exogenă, inevitabilă, ceilalți susțin că ea este antropogenă, cauzată nemijlocit de poluare și de dezechilibrul biosferei, ergo evitabilă, controlabilă, reparabilă. Între medici, cum spuneam, unii sunt de acord cu noua definiție a morții, presupunând ireversibilitatea, faptul că suma funcțiilor biologice susținute artificial cu aparate nu reprezintă viața, calitatea ei fiind zero, iar alții consideră o separare artificială între viața ca întreg și activitatea cerebrală drept abuz. Cei care se împotrivesc nu pot accepta că activitatea cerebrală este inexistentă și la pacienți în stare comatoasă, dovadă fiind amintirile viului declarat de fapt mort. Chiar numele dat morții cerebrale (Brain death, Hirntod) este un diagnostic final pe care îl poți sau nu accepta, dar, citeam, nu și contrazice. Ca teolog, argumentul vindecărilor miraculoase mi-a adâncit interesul, posibilitatea revenirii la viața fără aparate, conștientă, fie și alterată cognitiv, neputând fi expediată cu argumente eminamente statistice. Geneza acestei noi definiții este direct legată de progresul medical în materie de transplant, ceea ce îi pune pe susținătorii morții cerebrale într-o lumină etică discutabilă. Mi-am folosit instrumentarul de cunoștințe, pe care le mențin actuale, inclusiv când am analizat într-un studiu social-teologic cazul dramatic al Eluanei Englaro, identificând în el paradigma noii confruntări antropologice. Filosofic, am citit printre alții și un autor ca Nida-Rümelin pe care aveam să îl și întâlnesc la diferite conferințe în Germania și care susținea legătura indestructibilă dintre calitatea de persoană și cea de ființă rațională, cu toate riscurile și inconsecvențele de rigoare. În fine, o dezbatere care azi nu mai pare de actualitate, ea prelungindu-se și amplificându-se de fapt prin provocarea digitală care face posibil așa zicând un creier funcțional fără organe umane.

Revenind însă la pregătirile pentru Târgu Mureș, la începutul anilor 2000, cum am și precizat la început, cu cât aprofundam tema cu atât dubiile se înmulțeau. Mi-am întrebat, firește, prietenii clujeni medici, constatând că între ei nu era/este o unanimitate. În fine, într-o zi l-am prins la telefon pe Lucan. Ce vrei, popo?, mă întreabă el abrupt, în mintea lui toți care aveau de-a face cu Biserica fiind „popi”, chiar și un laic purtător de barbă ca mine. Mă pregătesc pentru intervenția de la Târgu Mureș, dar am ajuns într-un punct delicat pe care mă simt dator să îl aprofundez. Ce este de aprofundat, mă?, îmi taie elanul interlocutorul cu eleganță de motocoasă. Bă, eu am nevoie ca Biserica să fie de partea mea!, îmi aruncă în receptor. Dar care este miza reală cu moartea cerebrală, de ce nu este suficientă moartea „tradițională”?, l-am scormonit ironic. Am nevoie de marfă proaspătă, popo!, spunea vocea. Ups! Adică cu cât este mai viu mortul cu atât mai bine!, am exclamat revoltat. Vezi că ai priceput, bă? Bine, bă!, i-am întors. Atunci să îți găsești unul mai prost, că eu nu vin! Nu pot să mimez un consens medico-teologic inexistent! Du-te-n pi... mă...!, mi-a dat el științific replica. Într-a mă... este mai sigur și ca transplant compatibil, măcelar nesimțit ce ești!, am răspuns, închizând cu năduf telefonul. Firește, l-am informat pe Bartolomeu despre episod și am sugerat că, într-adevăr, o comisie mixtă este mai în măsură să identifice o cale de mijloc. Recunosc că aveam deja prea multe indicii despre piața neagră de organe, despre turismul medical, despre tot felul de alte lucruri, inclusiv despre combinația diabolică între traficul de persoane vii și comerțul cu organele lor. Nu, nu eram conspiraționist, dar încercam să înțeleg ce se petrecea și eventual se mai petrece. Una peste alta, eram de acord amândoi, adică Bartolomeu și cu mine, că vocea Bisericii nu trebuie deturnată.

Ședințele comisiei se țineau în sala de consiliu a rectoratului de atunci al UMF-ului clujean, Lucan evitându-mi mereu privirea și răspunzând impersonal la întrebări. Oricum, a venit doar de câteva ori și mereu pe fugă. Irineu prezida alături de rectorul Bojiță, discuțiile noastre ajungând destul de repede la chestiunea morții cerebrale. Minunatul coleg și prieten Sebastian Moldovan de la teologia din Sibiu venea cu argumente pertinente, arătând cum se suprapun aici argumentele fiziologice peste cele ideologice. De mai multe ori l-am somat pe Irineu să ia o poziție, să mimeze măcar participarea reală la dezbatere. Nimic. Spre disperarea mea, oficia cu ochii în gol duelul medicalo-teologic, eu trebuind să formulez condițiile, să amân concluziile, să cer păreri suplimentare, să apelez la cazuistica din clinicile Clujului. Într-o asemenea fază de delimitare conceptuală și valorică, am profitat de ocazie și l-am întrebat pe Lucan: Cum stă treaba cu acordul pentru transplantul celor în moarte zisă cerebrală? Cine are încă la el creierul? Chirurgul nu își poate pierde vremea cu așa ceva!, a răspuns el, cum spuneam, impersonal. Atunci, totuși, cine este abilitat să convingă și cu ce argumente pe aparținători de caracterul ireversibil al situației și de utilitatea medicală pentru alți pacienți? Că doar nu o poate face un student în practică și nici chiar un rezident!, am exclamat uimit și îngrozit de arbitrariul care mi se developa în fața ochilor minții. Îl chem de regulă pe roșcatu'!, catadicsi Lucan să se „acopere”. Dar cine este pistruiatu'?, am întrebat în același jargon. Bizău! Dar în ce calitate vine părintele, că nu este nici măcar teolog specializat în bioetică, el fiind colegul meu de liturgică!, am continuat să mă minunez. Lasă, oamenii sunt sensibili la popi!, a explicat același Lucan cu o naturalețe discutabilă psihologic. Dumneavoastră cunoșteați situația, Preasfințite?, m-am îndreptat spre Irineu. Nu!, a răspuns. Adică înțeleg că totul este o imensă improvizație medico-teologică, o cacealma!, am explodat. Medicii se uitau la noi cum se mută frontul în interiorul taberei „popești”. Nu, domnule profesor – nu eram pe vremea aceea hirotonit –, noi ajutăm ca Biserică atât cât putem, se scuză Irineu. Bine, bine, Preasfințite, dar ca unul care pretindeți că Vă pricepeți la bioetică, ați putea oferi câteva soluții practice, câteva linii și repere, am adăugat cu ultimele nădejdi. Să facem un document!, a concluzionat aproape euforic Irineu. Despre ce? Despre transplantul de organe, util și nobil ca atare, dar să justificăm de fapt prelevarea de la pacienții în moarte cerebrală? Le putem spune asta aparținătorilor, eventual credincioși de-ai noștri? Îi luăm de proști? Dacă facem așa ceva, mâine-poimâine o să le spunem și ce mașină să cumpere, pe motorină sau pe diesel!, am încercat să separ domeniile de competență. Fiind deja seară, ședința s-a terminat în coadă de pește, un simbol la o adică autentic creștin.

Scurtând, pe acest fundal descris pe baza unei experiențe particulare s-a ajuns să acceptăm tacit sau mai bine spus să nu protestăm, măcar în numele generic al antropologiei creștine, la legea privind acordul prezumat. În consecință sunt și documentele emise. Cred că tocmai calitatea lor îndoielnică în anumite privințe l-a determinat pe proaspătul Patriarh Daniel să suspende comisia de bioetică de la nivelul BOR, ceea ce nu înseamnă că, adăugând experiența cu imunizarea din pandemie, nu suntem obligați să reluăm un proces de gândire prematur înghețat. Cazul recent de la Suceava este și el un argument că actualitatea Bisericii se verifică mai ales în acele domenii în care doar statul, doar mintea profană, seculară și secularizată, par să aibă drept la opinie și decizie precum în medicină, dar și în educație. Ce șantier social-teologic ne stă în față! Doar lipsa simțului etic, a responsabilității față de chipul lui Dumnezeu din om poate explica, dar nu și justifica, halul în care ne găsim și băltim.

DOXA!