"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
este un Padre Pio al Ortodoxiei românești. Asemeni harismaticului italian, fotografia cvasi-iconică a părintelui Arsenie este prezentă cam peste tot: de la administrații locale și benzinării la cabinete de avocatură, magazine de cartier sau în buzunarul portofelului. Cel de la a cărui naștere se împlinesc azi 112 ani (n.m. 29 septembrie 2022, data la care am publicat prezentul text) are în viețile multora cam același rol precum al serviciului de urgențe. La mormântul lui s-au rugat sute de mii de oameni, iar nu puțini sunt cei care depun cu mâna pe inimă mărturie despre minunea/întorsătura spre bine din viața lor petrecută ulterior. Pe scurt, evlavia față de acest călugăr preot cu o biografie de film și chip eminescian depășește de departe cadrele obișnuite.
În ochii unora, inclusiv ierarhi, Arsenie Boca e chiar periculos sau cel puțin agasant. În vreme ce unii lucrează și aduc argumente în favoarea canonizării lui, alții resping perspectiva sau cel puțin temporizează momentul asumării eclesiale totale. Fervoarea din jurul lui este citită nu doar în afara comunității de credință inclusiv în cheie sociologică. Nevoia de miracol, așa cum o definea un excelent antropolog al religiei - Mirel Bănică -, se verifică din plin în acest caz. Dar chiar și așa, de ce oare tema arseniană nu preocupă mediile noastre teologice? Faptul că pe acestea, din păcate, nu pare să le preocupe (mai) nimic nu este un argument. Motiv să întreb fără perdea: de ce ne este frică de sfinți?
Că sunt reali sau nu, că mai avem unele dubii (îmi aduc aminte de discuțiile despre Ștefan cel Mare și Sfânt), că fac sau nu parte din ceata prietenilor lui Dumnezeu - am o listă neactualizată! -, ei sunt la urma urmelor, alături de ierarhia sacramentală (diaconi, preoți și episcopi) cei mai la îndemână mijlocitori. Și cei care sunt prezenți inclusiv acolo unde instituția bisericească este fie absentă, fie, mai grav, prezentă prin slujitori îndoielnici. Ceea ce, liturgic, sunt icoanele și iconostasul, reprezintă sfinții: paravane de lumină în spatele cărora prea apăsata noastră umanitate se poate refugia, venindu-și în fire. Repet: de ce, atunci, ne este frică de sfinți?
Proba timpului, invocată pe bună dreptate de autoritatea religioasă, este esențială și inconturnabilă. Dar cât timp? Apoi, lăsând "dosarul" Boca de o parte, ce ne facem cu figurile de mărturisitori din pușcăriile comuniste, altele decât cele "selecționate" – ce mecanism arbitrar și la limită blasfemiator! – deja? Ne însușim cu atâta ușurință eticheta ideologică? Au fost oare toți fasciști, extremiști? Și chiar dacă au intrat în temnițe din rațiuni politice, nu s-a consumat nicio convertire? Tocmai Biserica să fie cea care respinge această "ipoteză"? Iar îmi vine să întreb: de ce ne este frică de sfinți?
Revenind la Arsenie Boca, probabil că oglinda este cu adevărat supărătoare: precum și în cazul părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, instituția credinței a plecat grumazul sub povara momentului istoric, izolând și în cele din urmă caterisind pe cei indezirabili. Dușmanii regimului ateu comunist au ajuns, culmea, și ai propriei lor Biserici! Dacă însă tot vedem, chiar acum, în Rusia, la ce orori poate duce lașitatea oamenilor lui Dumnezeu în fața Cezarului, nu ar fi o dovadă că am înțeles lecția spirituală a timpului dat, lăsând pe El să ne indice limpede, cu degetul, modelele de care avem nevoie? Pentru ultima dată aici: de ce ne este frică de sfinți?
În fine, rândurile mele nu se doresc altceva decât o punere în dezbatere, o (re)trezire a atenției la semnele vremii și, mărturisesc deschis, o dovadă că, membri ai comunității de credință, avem și alte teme, importante, de discutat, ocazii de meditat și subiecte de rugăciune decât mizeriile pe care malaxorul cotidian le aruncă în geamurile sufletului.
DOXA!
