Episcopul, aurul și facultățile (delimitări social-teologice)

Chestiunea a fost pusă deja de Mitropolitul Bartolomeu de fericită memorie. În deceniile din urmă, s-a împământenit la noi obiceiul trecerii titlului de doctor înaintea numelui de călugăr al episcopului, ca și cum precizarea că este PS sau ÎPS nu ar fi fost vrednică în sine. Apoi, unii au început să își treacă, frecvent fraudulos, apartenența fiind de onoare, calitatea de academicieni. Așa ne-am trezit cu ÎPS Acad. Dr. X al Z. Fără complexe că nu era el însuși doctor, date fiind vremurile zbuciumate ale tinereții sale, venerabilul ierarh cărturar de la Cluj, ultimul care știa în Sinod cum se pun virgulele, dar și accentele (sic!), a îndemnat la sobrietate. 

Răbdarea lui a fost în chip decisiv pusă la încercare când la propunerile de noi ierarhi se preciza ca o condiție de la sine înțeleasă calitatea de doctor în Teologie sau măcar cea de doctorand. Nu pentru a face cuiva anume în ciudă, el avea să își aleagă ca al doilea episcop-vicar, în fapt singurul real, pe un om al rugăciunii fără doctoratul cuvintelor, dar îndrumător al doctoratelor de viață ale miilor de fii și fiice duhovnicești. După ce a fost hirotonit episcop, minunatul Vasile Flueraș de aceeași fericită și pie memorie s-a înscris și la doctorat pentru ca, nu peste mult timp, să renunțe, inclusiv la încurajarea mea, invocând pur și simplu lipsa de timp. Doktorvater-ul lui, marele Ică senior, tatăl celui cu adevărat cel mai mare teolog al nostru în prezent, Arhid. Prof. Ion I. Ică Jr., îi dăduse Preasfințitului și o temă grea: femeia în Biserică!

Or, la un alt deceniu distanță, acum, vedem cum episcopii se titularizează cu naturalețe cadre didactice, sărind vitejește treptele pe care un fraier ca mine sau ca alți colegi le-am parcurs cu toate cele aferente: salarii de mizerie, lipsa condițiilor optime de lucru, nevoile și grijile familiei, publicații relevante, participări naționale și internaționale de substanță, ridicând standardul după care este finanțată Facultatea respectivă etc. De ce cred eu însă că un episcop nu are niciun motiv și nicio scuză într-o țară în care Biserica este majoritară mai ales, cum este cazul nostru, să fie cadru didactic „plin”? Am trei argumente. 

Primul: fiind titular, el devine angajatul Universității, având un șef ierarhic laic. Un preot de mir profesor nu poate fi paroh sau preot I, II, XL, decât dacă are carte de muncă la episcopia condusă de cineva care încalcă el primul regula. Cu alte cuvinte, faptul că Biserica a rânduit ca episcopatul să fie exclusiv atributul monahilor tocmai pentru a nu fi șantajabili prin familia restrânsă, adică pentru a garanta libertatea cuvântului Evangheliei, inclusiv cu prețul demiterii sau al asasinatului, cum ne arată exemplar Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Antim Ivireanu, se dovedește azi caduc. 

Al doilea: după ce că este deja salarizat de stat cu o sumă similară unui demnitar public, episcopul-profesor mai primește un salariu. Or, deja primul salariu este discutabil, câtă vreme episcopii, să ne amintim vag, sunt monahi. Cum ne amuzam recent cu un prieten episcop: măcar de formă, să țină de votul sărăciei, că de celelalte nu mai vorbim. În schimb, nu: încasează, tezaurizează omul nostru de aur. 

Al treilea: se încalcă și se încurcă bine de tot criteriile autonomiei universitare, inhibându-se voluntar și constant responsabilitatea corpului profesoral care, după cum știm atât de bine, tace asurzitor pe marginea tuturor marilor probleme și provocări ale Bisericii noastre și ale societății. Dacă mai este și decan, episcopul-profesor pune capac peste tot ceea ce a mai rămas din șansa înnoirii reale a domeniului pe care îl tratează ad litteram. 

Soluția, firește, nu este izolarea episcopului de Facultatea care se întâmplă, și se întâmplă la noi patologic de des, să fie în eparhia lui, nici excluderea lui brutală, fără noimă, din rândurile învățătorilor, una dintre funcțiile sale, pe lângă cea sfințitoare și cea diriguitoare, fiind tocmai de doctor ecclesiae, de maestru, de dascăl și îndrumător. Nu, nu despre asta ar fi vorba, ci doar despre rânduială, fiecare îndeplinindu-și rolul pe măsura harismei sale. Să nu îmi spună mie, universitar de o viață, că mai are timp un episcop-profesor, între slujbe, ședințe, drumuri și audiențe, de studii serioase. Iar dacă mai are, acest lucru este tocmai rodul concentrării pe subiectele dragi sufletului său, punctual. Evident, sunt și excepții: de la profesori de vocație precum mitropoliții Irineu Mihălcescu al Moldovei și Nicolae Mladin al Ardealului – interesant, Antonie nu îmi aduc aminte să fi râvnit la o catedră sau probabil pe atunci sibienii nu își uitaseră demnitatea – la însuși actualul Patriarh care oricum dă lecții la foc continuu unei clase frecvent neatente sau neghioabe. 

Luați aceste cuvinte sincere nu ca expresie a unei răfuieli imaginare, ci doar ca avertisment cât se poate de concret. Ce o să facem când, nu peste mult timp, se vor închide în lanț Facultățile noastre? Cum vom distribui resursele? Pe ce inteligență a credinței ne vom baza? 

DOXA!