"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
De-a lungul ultimilor 11 ani, fostul partizan Nicolae Ciurică (92 ani / foto stânga sus) mi-a făcut onorea de a-mi acorda mai multe interviuri, care, finalmente, se pregătesc să devină o carte de sine stătătoare (”Nunta partizanului cu moartea”, volum aflat în stadiul finalizării).
De notat că, timp de 4 ani, Nicolae Ciurică a fost partizan cu arma în mână al celei mai ofensive organizații de rezistență armată din România – gruparea colonelului Ion Uță (foto sus), care acționa în zona montană a Banatului și a Mehedințiului, având ramificații pe raza a peste 100 de kilometri pătrați. Arestat în primăvara lui 1954, torturat și bătut cu bestialitate timp de o jumătate de an, în anchete de o cruzime ieșită din comun, tânărul Nicolae Ciurică va găsi forța de a respinge categoric orice fel de colaborare cu Securitatea. Avea să fie condamnat la 25 de ani de închisoare din care va executa 10, până în 1964, la decret. La proces, securiștii ceruseră condamnarea sa la moarte.
Iată ce mi-a răspuns domnul Nicolae Ciurică atunci când l-am întrebat cum își procurau partizanii armamentul, cât și despre modelele de arme pe care le foloseau:
”Oamenii își puneau speranțele în lupta partizanilor”
Nicolae Ciurică: Arme erau destule, măi băiatule. Vezi tu, o parte rămăseseră încă de pe vremea războiului, că înainte de ‘48, când le-au confiscat comuniștii, satele erau pline de tot soiul de arme și muniții. Cele mai multe le-a procurat colonelul Ion Uță, care păstrase relații și legături cu numeroși militari deblocați sau activi, doar comandase Regimentului 97 din Lugoj. Nu i-a fost deloc greu să strângă armament, fiindcă oamenii își puneau speranțele în lupta partizanilor și așteptau izbucnirea unui război care să ducă la prăbușirea regimului comunist.
Depozitul de armament de la Jimbolia
Nu puține muniții proveneau din vechiul depozit de armament de la Jimbolia pe care nemții îl părăsiseră așa cum a fost când s-au retras. După aia îl goliseră niște mecanici de trenuri iar printre ăștia s-au numărat destui care ulterior îi vor ajuta pe partizani, ani în șir, cu muniție. De exemplu, în perioada de început a rezistenței armate din munți asta se întâmpla în unele nopți la cotul Mehadiei, unde calea ferată face o buclă largă, largă și se duce spre București. Trenurile încetineau în zona aia retrasă iar ceferiștii aflați în legătură cu gruparea aruncau lăzi cu muniție în căruțele ce așteptau la adăpostul întunericului.
(Fostul partizan Nicolae Ciurică în camera de oaspeți a casei din Teregova / sursa foto: arhiva Podul.ro)
”Muntenii trăgeau cu arma din fragedă pruncie, mulți făcuseră frontul”
Să-ți zic ceva. În vara lui ‘50, când m-am alăturat definitiv organizației, m-am dus în pădure cu arma mea de-acasă, un pistol-mitralieră Orița de calibrul 9 mm, n-am așteptat să-mi dea ei una. Familia mai avea și altele dar eram obișnuit cu asta. Am purtat multe arme în cei patru ani rămași în pădure. O lungă perioadă am folosit un ZB, apoi un pistol-automat Daimler-Puch. ZB-ul era remarcabil, bătea la distanțe mari. Pentru ZB-uri se găseau cartușe și la săteni, că le foloseau la vânătoare și braconaj. Pe lângă automate aveam diverse tipuri de pistoale și revolvere ”de buzunar”, cum le numeam noi. Muntenii trăgeau cu arma din fragedă pruncie, mulți făcuseră frontul. Și eu deprinsesem mânuirea armelor de mic copil, ți-am zis, că mă lua tata la vânătoare și-apoi, prinzându-i gustul, mă duceam singur sau cu alți tineri din sat. Muntenii erau obișnuiți cu armele, făceau parte din viața lor.
(Tânărul partizan Nicolae Ciurică, foto de la Securitate)
Grenadele
Aveam și două tipuri de grenade, unele cu mâner și altele ovale, cu pătrățele sau romburi tăiate pe suprafață, care la explozie se transformă în schije și rad totul în jur. Uneori s-a-ntâmplat să avem probleme cu grenadele și cartușele fiindcă erau ținute în condiții improprii, le trăgea umezeala. Când ți-era lumea mai dragă, te trezeai că nu exploda grenada sau că nu-ți lua foc cartușul. S-au întâmplat și chestii de-astea, uneori în momente importante, în situații de viață și de moarte. Acum zâmbesc când mi-amintesc, da’ atunci vedeam negru în fața ochilor. E-adevărat că armamentul era destul de învechit și au fost cazuri când se bloca sau dădea rateuri, însă de regulă și-a făcut treaba. Nici securiștii nu erau dotați cu arme mai performante, ei doar veneau grămadă, de multe ori deschizând focul fără somație.
