Viitorul Bisericii lui Hristos

nu este, ca temă, o negare a perenității ei indestructibile, a faptului că doar Capul adevărat o conduce peste capetele frecvent pătrate sau vide ale unora și altora, ci confirmarea timidă a chemării la conlucrare, la împreună-responsabilitate, la partea noastră de mărturie pe care dacă nu o dăm noi, acum și aici, nu o va mai da nimeni.

Așadar, în acest orizont, doar sumar amintit, cred că viitorul Bisericii rezidă în recuperarea, în reobișnuirea, în reacomodarea cu ingenuitatea, simplitatea, firescul și nemijlocitul comunităților din prima oră istorică. Desigur, organizarea instituțională are un rost, foarte mare, dar ea nu poate și nu trebuie să pună în umbră faptul că, la urma urmelor, suntem pe calea vieții cu Cineva care a venit anunțat, dar nerecunoscut de toți, fără putere, dar urmărit asiduu din interese politice, fără avere, dar vândut cu chitanță, judecat, dar fără nicio vină, răstignit, dar în rând cu tâlharii, îngropat pe fugă, dar înviat tot așa, a treia zi. Dincolo de ziduri, de antete, ștampile, reverenzi, de veșminte, inclusiv de zis protocol, coregrafii, steaguri și de sigle, toate strict la locul lor, Evanghelia trebuie să strălucească, nu să își facă loc, să se strecoare, să fie precum un oaspete neinvitat, inoportun.

Nu trebuie să ne fie teamă că o să ne acuze oarecare că dăm apă la moară criticilor religiei în general, a Creștinismului în special și a Ortodoxiei în particular. La acest capitol, adică al demascărilor și demitologizărilor sau cum se mai numesc ele, am văzut în două mii de ani foarte bine: lista este scurtă și se epuizează în consecință. Să fii anti nu este deloc creativ, în vreme ce suspiciunea, bănuiala, curiozitatea, descoperirea, împrietenirea, trăirea, înțelegerea, darea mai departe a credinței îți deschide zilnic noi orizonturi. Cel puțin asta mi se întâmplă mie: de la gând la fior, de la gest la tăcere, sunt precum un aparat aflat permanent în priză, fără pene de curent, care decodează, traduce, reformulează și mijlocește ceea ce, de fapt, știm cu toții, dar în grade uluitor de diferite. Nimic special, dar mereu motivant.

Viețile Sfinților și imensa literatură creștină, de la cea patristică la cea de toate genurile, dau mărturia acestui efort care devine un mod de viață, respirație. Bine, ca teolog, am spune, sunt cumva obligat să trăiesc așa, ceea ce, vă rog să mă credeți, nu este deloc de la sine înțeles. Am avut de-a face cu mulți teologi fără curiozitate teologică, fără dram de nebunie, de entuziasm sau de prostie autentică, incapabili să râdă de ei înșiși și să practice gravitatea celui care nu este posedat de certitudini, ci înviorat de dragostea lui Dumnezeu în și prin oameni, în rugăciune și Sfinte Taine. Cu atât mai recunoscător le sunt celor care, neteologi, adică „doar” credincioși fără diplomă, vibrează, receptează, reacționează, răspund și frecvent încurajează, dând înapoi înmiit ceea ce au primit.

Din simbioza dintre teologia ca viață și laicatul ca organon teologic văd un nou posibil capitol în istoria Bisericii, unul capabil să transporte demn măreția Revelației prin cultură simbolică, să probeze inteligența credinței, să ofere lumină în întuneric și să pună sare în bucate, să diminueze suferința, mai ales cea sufletească, fără iluzia eradicării ei, să exulte victoria asupra morții și să anunțe neobosit și fără false speranțe Împărăția Cerurilor.

DOXA!