Lupii

Brigada de cai se găsea în satul Cuzminovka, la 10-12 kilometri de cătunul nostru – Orlovka. 

De-acum, tata Nicolae și fratele Emil Spânu pășteau caii fără mine. Eu, după accidentul cu ”Țiganul” (un armăsar negru ca pana corbului), nu mai eram bună de ajutor. Din cauza durerilor la piept și la cap, am fost trimisă acasă cu o căruță ocazională. Bunica Sofia m-a tratat cu mare grijă cu plante medicinale, m-a pus pe picioare. 

Și iată că, într-o zi, tata poruncește prin cineva să le duc de mâncare și haine curate. Mi s-a pregătit totul. Dis-de-dimineață, bunica m-a binecuvântat de drum, făcându-mi semnul crucii. 

– Vezi, mergi mai repejor, ca să te poți întoarce până înserează, îmi striga din urmă.  

– Să n-ai grijă, că nu-i prima oară, i-am răspuns.  

Urmând drumul, din cătun intrai direct în pădurea deasă, apoi, după 8-9 kilometri, se ivea un câmp semănat cu ceva și în sfârșit se întrezărea satul Cuzminovka, înșirat lângă o altă pădure și întretăiat de un râuleț. 

Era spre amiază. De-acum, tata și Emil mă așteptau. S-au bucurat să mă vadă însănătoșită și plină de noutăți. Emil mă invidia. Tare mai voia și el să meargă acasă, să se vadă cu ceilalți copii moldoveni, să se joace și să le povestească peripețiile lui, căci, spre deosebire de mine, Emil avea un caracter vesel, năstrușnic, comunica bine și era plin de invenții. Prin clasa întâia scria poezii, fiind lăudat de învățător. Tata se bucura nespus de mult. Visa să-și vadă măcar feciorul om învățat, dacă el n-a avut norocul acesta. În 1949 a venit urgia roșie cu deportările și visurile s-au terminat.

Dar să mă întorc la brigada de cai. După ce și-au schimbat hainele și au mâncat, tata l-a lăsat pe Emil cu grija hergheliei, spunându-i că voia numai să mă petreacă până la drumul principal. Însă mergând așa alături și întrebându-mă de sănătatea bunicii, de săteni și de toate cele, iată că am trecut drumul spre Orlovka și nici nu s-a oprit. Mergeam spre Cuzminovka, care era foarte aproape. În sinea mea mă îngrijoram, dar tăceam, că tare voiam să mai fiu cu tata alături și să-i ascult vorbele dulci. 

Știa să fluiere artistic, să cânte. Apropo de cântec, am reținut până în prezent câte ceva: ”Hai tramvai, tramvai, tramvai, du-mă acasă, ce mai stai / luna se lasă în mahala, acasă mă așteaptă cineva…”. Sau: ”La Mărășești, bunicul meu lupta cu arma ca un leu / dar un dușman mi l-a lovit / ca un erou el a murit / Mama de el când a auzit / pe loc s-a îmbolnăvit… / De-atunci eu umblu și spui oricui / că sunt copil al nimănui pe-acest pământ / tata și mama sunt în mormânt”. Cel mai interesant îmi era când îmi povestea de mama, că fusese cea mai frumoasă din satul nostru (Mihăileni). 

Dar iată că ne-am oprit lângă un magazin construit, ca toate casele rusești, din bârne de lemn, numai că la ferestre erau gratii și pe ușă scria ”MAGAZIN”, care era închis, iar marfa se vindea printre gratii, ceea ce m-a mirat foarte mult. Eu voiam să văd ce se vindea acolo, că nu fusesem niciodată la magazin, dar fereastra era prea sus și tata, ghicindu-mi gândurile, m-a ridicat de subsuori, însă în loc de marfă am văzut o femeie grasă, bălaie și zâmbitoare, care, după ce l-a întrebat ceva pe tata, mi-a întins o ciocolată, iar eu, fâstâcindu-mă și rușinându-mă, i-am dat-o lui tata. El a dezvelit-o încetișor, a rupt-o în două și mi-a dat jumătate. Jumătatea sa a mâncat-o imediat, eu însă, văzând pentru prima dată așa ceva, întâi am analizat-o din toate părțile, am mirosit-o și abia apoi am dus-o la gură, savurând plăcerea de nedescris. Mult timp după aceea am mai mâncat eu ciocolate, dar ca aia n-au fost…

După ce înghițisem bunătatea, neavând ce face, căci tata se luase la vorbă cu vânzătoarea, m-a fulgerat prin minte că demult trebuia să mă întorc acasă în Orlovka și tot atunci m-am liniștit, crezând că tata va uita și mă va lăsa să dorm la brigadă, cum o făcusem adesea, și dis-de-dimineață să plec la bunica. Dar n-a fost să fie. 

După ce tata s-a săturat de vorbă, văzând că se-nsera, mi-a zis:

– Hai, du-te acasă, că acuși e noapte!

Eu am făcut ochi mari, întrebători, mi s-a părut că glumea, dar văzând că insista, am plecat capul și din ochi au prins a mi se rostogoli pe obraji lacrimile ca mărgelele. N-am îndrăznit să întreb sau să spun ceva. Tata pentru mine era Legea supremă. O singură dată am încălcat legea lui și am fost aspru pedepsită. Iată cum s-a întâmplat. 

Eram la Orlovka, în toiul iernii siberiene. Brigadierul îl repartizase pe tata la adus fân din pădure, dându-i sanie și cal. Înainte de plecare, tata mi-a poruncit să nu dau nimănui furca pe care o procurasem nu demult, dând pe ea tot ce am avut mai scump – două perne mari pline cu pene de gâscă pe care, ca prin minune, bunica reușise să le ia în mașină, când ne deportaseră. Am promis că așa o să fac, dar destinul își are mendrele lui. Pe când tata trebuia să se întoarcă, a venit și cea mai bună prietenă a mea – Niusea Scobioală din satul Moșeni, Râșcani, care fusese deportată numai cu maică-sa Axinia. Pe taică-său îl luaseră bolșevicii încă din 1940 și nu mai știau nimic de el. 

Niusea mi-a cerut furca. M-am codit, dar ea mi-a promis că imediat cum o să descarce fânul la fermă o să mi-o întoarcă. Peste vreo oră a venit și tata, dar furca nu era. Să mă duc repede și s-o aduc nu puteam, fiindcă era un ger cumplit, nu aveam cu ce mă încălța și îmbrăca, așa că tata s-a dus la fermă fără furcă. Acolo, numai el a știut cum a reușit să descarce fânul cu mâinile goale, însă una știu bine: ce-am avut să pățesc nu voi uita nici în mormânt. Așa cum era flămând și înghețat, cu promoroacă peste toată fața, ochii nu-i exprimau nici bunătate, nici răutate. Tăcând, a desfăcut încetișor cureaua de la ”fufaică” și a-nceput a mă lovi de ardea pielea pe mine. 

Astfel am primit la 9 ani o lecție pe toată viața. Mai apoi am înțeles foarte bine că l-am făcut pe tata să îndure gerul de -50 de grade  timp de două ore în plus, cât descărcase fânul cu mâinile de unul singur. 

Dar să mă întorc la ziua în care am mâncat ciocolată prima oară, mai exact la momentul în care tata m-a trimis înapoi la Orlovka. 

– Nu cumva te temi?, m-a întrebat.

Mi-a ridicat bărbia și mi-a șters lacrimile de pe obraji. 

– Nici nu am știut că am o fiică fricoasă. Uite, ia bețișorul ăsta și dacă vine vreun șoricel mai aproape, croiește-l!

M-a luat de umeri, m-a întors cu fața spre drum și a zis:  

– Transmite-i multă sănătate bunicii, ai grijă de ea.

Apoi s-a întors și a plecat spre brigadă. Ce era să fac? Mi-am pus tolba pe băț, bățul l-am proptit pe umăr și am luat-o la fugă. Fugeam de-mi scăpărau călcâiele. Amurgul se lăsa cu o viteză fulgerătoare. Drumul trecea prin câmp liber și încă se vedea bine. Se ivise și luna. Mă uitam la ea și mă miram că alerga împreună cu mine. Solidaritatea ei mă încuraja. Speram că îmi va ajuta și prin pădurea deasă, care se apropia tot mai mult. Pomii nu se mai deslușeau. Se vedea doar un tot negru în care eu trebuia să mă cufund ca într-o groapă uriașă. 

Și iată-mă în pădure. Se auzeau bufnițele, fel de fel de țipete și fluierături de păsări, lătrat de vulpi și de șacali. Uneori îmi părea că iată-iată mă apuca cineva de picioare. De-acum, drumul nu se mai vedea, îl simțeam doar cu picioarele. Nici luna – în care îmi pusesem atâta speranță – nu-mi mai era de ajutor. Dacă mă abăteam cumva, imediat simțeam solul moale. Ba mă zgâriam de-o creangă, ba mă păleam de vreun pom. 

Dar de fugit nu încetineam deloc. Puterile nu mă părăseau și în gând mă rugam la Dumnezeu să mă ajute. Căutam luna printre vârfurile brazilor înalți ca să mă pot orienta să nu pierd drumul. 

Dintr-odată, de undeva de aproape a răsunat un urlet de lup. Mi se ridicase părul în cap, inimioara bătându-mi ca la o pasăre prinsă în colivie. După câteva minute s-a auzit un alt urlet, mai îndepărtat și jalnic, la care primul lup, ce rămânea undeva aproape, i-a răspuns imediat. M-a fulgerat în gând să mă urc într-un copac și să stau acolo până dimineață, dar nu vedeam nici un brad cu crengile mai joase, ca să mă pot agăța iute. Înspăimântată, goneam mai departe în speranța că nu mă vor vedea sau nu mă vor ajunge. 

Au început să se audă urlete din mai multe părți. Rochița veche mi se lipea de corpul ud leoarcă și de picioare, împiedicându-mă să fug. Când urletele lupilor se îndepărtau, parcă mă mai îmbărbătam puțin, când acestea se auzeau aproape – picioarele mi se făceau ca de vată. În 3 ani de viață în Siberia, numai câte cazuri nu au fost și în Orlovka și în satele din apropiere. Mai ales iarna prin pădure, ba ici, ba colo, găseau numai copitele calului sau numai labele omului în pâsle. Frica nebună mă mâna mai departe, capul mă durea așa de tare de parcă aveau să-mi crape toate venele. 

De la o vreme lupii nu se mai auzeau. Mi-era teamă că poate se aflau în jurul meu. Dacă mă-nconjoară?, mă tot întrebam. M-am uitat cu atenție jur-împrejur, ca să văd dacă le ardeau ochii în beznă, dar nu se vedea nimic. Probabil că erau în așteptare. Corpul mi-era încordat, iar inima îmi zvâcnea gata să sară din piept. Am alergat mai departe, cu toată spaima pe care o simțeam. În sfârșit, nu mă mai împiedicam de cioturi, nu-mi mai agățam haina de crengi – pădurea rămăsese undeva în urmă. Mai aveam doar 500 de metri și ajungeam acasă.

Oprindu-mă pentru câteva clipe să-mi trag sufletul, mi-am dat seama că dinspre sat se auzea mare hărmălaie. Ce să se fi întâmplat? Cei câțiva câini lătrau de rupeau. Ce să însemne asta? Dar nu-mi păsa de ceea ce s-ar fi putut întâmpla în sat. Pentru mine cel mai important era că drumul bătătorit lucea în lumina lunii și puteam alerga liberă pe el. 

Iată că s-a întrezărit și casa noastră. Câinii continuau să latre. Am bătut în ușă, dar nimeni nu-mi deschidea. Am așteptat și am bătut din nou, dar în zadar. Dacă o fi murit bunica?, mă fulgera prin gând. Nu, nu se poate! Am început să lovesc cu picioarele în ușă. Apoi m-a apucat din nou o frică enormă. Mă gândeam că lupii, fiind bătrâni, urmau să mă ajungă din urmă abia atunci. Doar nu degeaba lătrau câinii. 

La vecină s-a auzit un țipăt de porc. Am dat fuga în partea cealaltă de casă și am prins a bate în geam cu disperare. Aș fi strigat, dar iar mă gândeam la lupii care ar fi putut fi prin apropiere. Porcul vecinei țipa cu disperare și asta la doar vreo 20 de metri de mine. Până la urmă am strigat, că nu mai puteam de frică:

– Mă-mu-căăăă!

În sfârșit, umbra ei s-a ivit la fereastră și a întrebat cine bate. I-am strigat din nou:

– Eu sunt, Mar-ga-re-ta!, dar ecoul repeta în noapte prin toată pădurea: ”Mă-mu-că”, ”ma-că”, ”Mar-ga-re-taaa”…

Și abia după ce bunica s-a convins cu adevărat că eram eu, mi-a deschis ușa. Am intrat repede și am zăvorât-o. Trecând din tindă în odaie, ambele ne-am prăbușit neputincioase. Eu – sleită de puteri, bunica – de mirare. Ne îmbrățișam și plângeam. Plângeam și ne îmbrățișam pe întuneric. Și numai după ce ne-am venit puțin în fire, bunica a zis oftând, parcă pentru sine:

– Apoi, măi Colea, mare e Dumnezeu!   

Așa și înțepeniserăm pe podea în mijlocul odăii. O bătrână gârbovită de 75 de ani și o copilă aproape moartă de frica lupilor, până dimineață. 

A doua zi, vecina Aniuta (o rusoaică văduvă) bocea în jurul casei. Lupii îi uciseseră porcul și-l luaseră cu ei în pădure. Nu-l ajutase nici ocolul bine făcut, nici câinele, care rupsese cureaua și fugise de acasă ca să-și scape pielea. 

Și de atunci mă tot întreb: oare de ce porcul și nu eu?, căci o pradă mai ușoară nici nu exista. Și-mi răspund tot eu. Cred că Domnul ne dă de la naștere anul, ziua și ora morții. Până atunci, moartea tot umblă pe alături, dar nu te simte, nu te vede, cum au făcut-o și lupii flămânzi cu mine. 

Ferească-i Domnul pe toți copiii de taigaua siberiană. Și de lupii ei flămânzi.