Creștinism versus cretinism

este pe același plan pe care sunt comunitatea versus complicitatea. Adică nu sunt paradoxurile bizantine despre care scria magistral și inspirat John Meyendorff când sintetiza gândirea dogmatică ortodoxă specifică unei credințe în Dumnezeirea și omenitatea Cuvântului întrupat, trecând prin maternitatea Fecioarei și atârnând apoi pe Cruce dar pregătind deja coborârea la neamuri, la Adam și Evă, și părăsirea mormântului.

Coabitarea securistului cu democratul, a hoțului cu antreprenorul cinstit, a poponarului înveșmântat cu tatăl de familie, a zisului monah de caviar cu laicul sau clericul trăind decent, crescându-și copiii și urmând vocației - toate acestea, repet, nu sunt paradoxuri, ci contradicții flagrante, cuie bătute de secole, în contexte diferite, în același Trup mistic, fără a reuși, cum știm, să nimerească Inima.

Contradicției acesteia sulfuroase îi corespunde o etică falsă: toți suntem păcătoși - ca și cum păcatul ar fi numitorul comun al umanității chemate spre transfigurare - , ca atare nimeni nu are dreptul să judece - adică discernământul este nu doar inutil, ci de-a dreptul anticanonic -, Dumnezeu rămânând ultima instanță, ceea ce face din chiar Întruparea în istorie cea mai scumpă, mai spectaculoasă și mai evident inutilă excursie de la cer la pământ.

Nu, nu, nu: Creștinismul nu este cretinism, cum nu este nici comunitatea celălalt nume al complicității. Conștiința propriilor inconsecvențe nu este același lucru cu transformarea ei în marcă personală, în plusvaloare socială, tot ceea ce izbândim fiind tocmai rezultatul autodepășirii, negăriii pozitive de sine. În termeni doar aparent mari, zilnic facem efortul și depunem jertfa minusurilor personale și de grup pentru ca, prin lucrarea, sinergia lui Dumnezeu, la final de zi să ne dea plus. Acela pe care îl punem pe vârfuri de munte, pe turle și pe clopotnițe, pe care îl purtăm la gât sau pe brațele căruia ne întindem mâinile istovite.

Etica iubirii nu constă în îngăduință permanentă, în găzduirea prin obișnuință a eșecului, ci în revenirea periodică la Ideal, motiv de a nu ucide pe cel care cade, care se împiedică pe parcurs. Acesta este sensul interdicției Mântuitorului în legătură cu ridicarea pietrei. Pe scurt: mai ales în vremuri amestecate și tulburi, nu putem ocoli situația de a inoportuna prin mărturisirea Evangheliei. Cu cât mai incomod, cu atât mai evident că facem, să gândim sau să spunem cele ale dreptății.

Doxa!