Valeriu Gafencu, ”Sfântul Închisorilor”. Memorialul Închisoarea Pitești vă invită la Expoziția ”Secolul Martirilor”

Memorialul Închisoarea Pitești anunță, pe pagina de Facebook, deschiderea expoziției ”Secolul Martirilor”:

”Expoziția ‹Secolul Martirilor›, pe care o deschidem la Memorialul Închisoarea Pitești pe 23 august, prezintă biografiile a 27 de martiri din toată lumea care au suferit în urma persecuțiilor regimurilor totalitare. Expoziția este rezultatul unei ample colaborări între diverse instituții reunite de Platforma Europeană a Memoriei și Conștiinței.

Memorialul Închisoarea Pitești a contribuit la expoziție cu biografia lui Valeriu Gafencu, deținut politic ce a fost încarcerat și la Pitești, cunoscut în România drept „Sfântul Închisorilor” pentru atitudinea sa profund spirituală de-a lungul anilor de închisoare și pentru martiriul său în închisoarea de la Târgu Ocna.

AICI mai multe detalii despre eveniment. 

Valeriu Gafencu s-a născut în Basarabia, în judeţul Bălţi. Tatăl său, deputat în Adunarea Reprezentativă, care a votat Unirea cu România în 1918, a fost deportat în 1940 în Siberia, unde a şi murit.

Valeriu Gafencu a fost arestat în 1941, la doar 20 de ani, pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, pentru „activitate legionară”. Fusese îndrumător al unui grup de Frăţii de Cruce din Iaşi, împreună cu care organizase o grevă împotriva lui Antonescu în ianuarie 1941).

După proces ajunge la închisoarea Aiud, unde va sta până în 1948. Acolo se va alătura grupului „Misticilor”, format în jurul lui Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Virgil Maxim sau Ioan Ianolide. Alături de ei, în aceşti ani va studia îndeaproape Scripturile, Filocalia şi Patericul.

În 1948, Valeriu Gafencu este transferat, alături de alţi studenţi, la penitenciarul din Piteşti, unde rămâne până la sfârşitul lui decembrie 1949, fără a trece însă prin „reeducare”. Traian Popescu îşi aminteşte despre perioada petrecută de Gafencu la închisoarea Piteşti, când acesta era deja grav bolnav de TBC: „Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice.”

Suferind, a fost transferat la Văcăreşti, iar apoi s-a decis trimiterea lui la Penitenciarul Sanatoriu de la Târgu Ocna, unde a şi ajuns în februarie 1950.

Spre deosebire de regimul de exterminare din Piteşti, condiţiile de viaţă de la Târgu Ocna au fost mai blânde la început, iar asistenţa medicală, deşi precară, era asigurată de un medic „cu suflet mare”, Margareta Danielescu, ajutată de deţinuţi medici sau studenţi la Medicină, care îi vegheau pe aceia mai grav bolnavi dintre ei.

În mai 1950, grupul „reeducaţilor” soseşte la Târgu Ocna, cu instrucţiuni de a acţiona după tiparul de la Piteşti. Atmosfera creată în jurul lui Valeriu Gafencu joacă însă un rol hotărâtor în oprirea „demascărilor”, deţinuţii revoltându-se în mai 1951, când se încearcă începerea bătăilor.

Fiind pe moarte, Valeriu Gafencu va sta în camera 4 a închisorii de la Târgu Ocna, alături de alţi deţinuţi aflaţi în fază terminală.

Valeriu Gafencu a primit la un moment dat streptomicină, medicamentul care i-ar fi putut salva viaţa. S-ar părea însă că el ar fi cedat-o pastorului protestant Richard Wurmbrand pentru ca acesta, odată ieşit din puşcărie, să aducă la cunoştinţa celor din Occident tratamentul inuman la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, ceea ce Wurmbrand a şi făcut. Martorii povestesc că Valeriu Gafencu ar fi ştiut dinainte data morţii sale, rugând cu două săptămâni înainte un prieten apropiat, pe Nicolae Itul, să se îngrijească de cele necesare înmormăntării şi să facă rost de o cruciuliţă pe care să i-o pună în gură pentru ca, în viitor, dacă va fi descoperit trupul său, să poată fi identificat.

Pe 18 februarie 1952, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, Valeriu Gafencu a trecut la cele veşnice.

Valeriu Gafencu a fost numit un sfânt al închisorilor de către Nicolae Steinhardt, în Jurnalul Fericirii”.