Parvenitul bisericesc

este acea persoană care, ajunsă în funcție prin numire dată drept alegere, se comportă ca un rege, nefiind rege. Dacă o curte regală sau imperială, în trecut și în prezent, investește în dimensiunea reprezentativă, asta are justificarea legală și morală în faptul că pentru țara respectivă monarhia este imaginea unității și durabilității ei. Exemplul cel mai la îndemână în cercul nostru cultural euroatlantic este, firește, Coroana britanică. Ea se reprezintă pe sine la propriu, de unde și atenția indiscretă a presei care are toate obiectivele puse pe membrii casei regale.

În cazul Bisericii, lucrurile sunt radical diferite, Regele fiind, cum bine știm, Altul, cei în trup, orice titlu și lucrare ar avea, fiind de fapt în slujba Lui. Iar Hristos își celebrează regalitatea în lăcașul de cult, în spațiul în care, moștenit arhitectural și simbolic de la fostele săli romane, umanitatea se pregătește pentru Judecată. Această logică internă explică abnegația înzestrării cu odoare, punerea celei mai iscusite arte în slujba Celui care a creat frumosul, cultivarea cântului și a poeziei, veșmintele sugestive și iconografia autentică, predica rostită într-o limbă corectă și modernă.

În clipa în care, om în trup, uzurpi scaunul "cel de sus", care de fapt nu ar trebui ocupat nici măcar de arhiereu, fiind celebrarea unei lipse fizice de moment înaintea prezenței nemijlocite de după, în Potir, a Arhiereului veșnic, totul devine posibil. Și cultul personalității și accentele paraliturgice, și în loc de noblețea smereniei se instalează trufia celui ajuns, parvenit. În consecință, tot ceea ce este în spațiul și timpul postliturgic, de la mașină la reședință, se îmbracă într-o aură improprie, de regulă dominată de prost gust, de kitsch.

Cine a avut privilegiul cum am avut și eu de a intra în unele dintre cele mai reprezentative spații ale lumii religioase a văzut că simplitatea este rețeta sigură, fără greș. Un accent-două, o icoană, un tablou, un simbol. Nimic în plus. Ceea ce contează este substanța omului care, ambasador al cerului, umple încăperea. La ce nu se gândește parvenitul este că tocmai excesul decorativ - cel detestat visceral, pe bună dreptate, de Părintele Iustin Marchiș - îl face și pe el, pe boss, o păsărică mică de argint pusă pe crenguța unui bonsai de plastic, adevărata lui "grandoare" constând dintr-o ștampilă pe post de sceptru.

Evident, nu doresc să alimentez ranchiuna proletară, dar cum azi am fost bombardat cu poza unui meniu zis select de la nu știu ce eparhie, dintr-un nu știu ce oraș de provincie, pe vremuri capitală a Țării Românești, am dat curs gândului. Deci, până la capăt gândind, aș zice: Biserica este o prezență multiseculară cu o patină inconfundabilă. Ceea ce este bine și trebuie păstrat exact ca atare, fără știrbire. Majoritatea ierarhilor pe care eu îi cunosc sunt oameni teferi, având comportamente decente și fără stridențe. Sper să mă invite și după aceste rânduri la masă.

Problema, văd, se pune în acele cazuri și locuri unde falsa boierie, în fapt un grobianism mirosind a mir, smintește, crescând afectul anticlerical între laici și pe cel de sictir între clerici. Personal, fără să iubesc luxul în definiția lui curentă, țopârlană, am o viață cotidiană "de lux": cele mai bune ceaiuri de prin lumea largă, o bibliotecă destul de mare dacă pot spune asta despre 30.000 de volume, instrumente de lucru impecabile tehnic, abonamente la biblioteci digitale din marile universități, prieteni minunați, familie, timp de reflecție, rugăciune și plimbare, planuri de cărți, studii în lucru, conferințe în străinătate care mă așteaptă. Nu am vilă, dar nu stau nici înghesuit. Dimpotrivă. Sunt, cu alte cuvinte, recunoscător lui Dumnezeu pentru ceea ce am și altceva, în plus, nu îmi doresc. Doar un venit mai aproape de decență.

Ceva similar își poate face oricine, mai ales de la o vârstă încolo, după o viață de muncă, inclusiv în sfera religioasă. Nicio rușine și nicio impietate. Problema gravă este să ai lux lucios, inclusiv oameni în jur la dispoziție, dar nu pe banii tăi, ci pe ai altora, să dictezi, să umilești, să trimiți meniul înainte la parohia unde o să îți faci Duminica viitoare cinstita apariție, băgând parohul în belea și consiliul parohial în cheltuieli, să îți cumperi tot felul de accesorii de status, un stilou sau pix (sic!) Mont Blanc de 5-8.000 euro, cu care semnezi banale ștate de plată, sau bijuterii după bijuterii, engolpioane, cruci și alte mitre. Cum lumea nu este nici bătută în cap și nici roasă de invidie, dar atentă, excesul acesta costă Biserica. Din hoți nu mai suntem scoși.

Pe scurt: nu fățărnicie, ci bun gust, nu cantitate, ci calitate, nu zorzoane, ci simboluri discrete, nu exces, ci măsură. Pe lângă faptul că am fi mai credibili, am fi și mai sănătoși.

DOXA!