”Teoctist, Antihrist!”

Acest slogan, strigat în plină Sfântă Liturghie, la Patriarhie, a fost prima mea întâlnire, așa zicând, cu figura celui plecat dintre noi la 30 iulie 2007. Ulterior aveam să aflu mai multe, la sursă, de unde, prin cine și din ce pricină venea tulburarea. În orice caz, liceean în ultimul an, pregătindu-mă pe ultima sută de metri, la îndemnul conjugat al Părintelui Stăniloae și al Zoei Dumitrescu-Bușulenga (Maica Benedicta de mai târziu), întărit de Părintele Anania (Mitropolitul Bartolomeu de mai târziu), pentru a da examenul de intrare la Teologie, asemenea momente, cu tot decorul aferent – jandarmi, credincioși consternați, forfotă –, mă nelinișteau și îmi dădeau de gândit despre epoca în care am intrat. Până una-alta, vedeam, citeam și, iată, auzeam, cum, în numele libertății, se putea spune/scrie orice despre oricine, indiferent de nuanțe, de contexte sau, ulterior, de regrete și corecturi. Altfel decât vechii tovarăși, stâlpi ai dictaturii proletariatului și ai regimului ceaușist, deveniți, prin sufragiu, domni, stâlpi ai democrației și ai economiei de piață, Patriarhul Teoctist făcea trecerea de la un capitol la altul așa, direct, prin trupul și conștiința sa. Ceea ce înseamna continuitate pentru politruci, era în acest caz stabilitate canonică. Presat, asaltat, inclusiv de unele figuri zbanghii din Biserică, orice altceva dar nu campioni ai dreptății, ci oportuniști ai clipei istorice, omul Teoctist, călugărul, se retrage, convins fiind că face un bine comunității de credință. Problema am atins-o deja: în lipsa unei decizii sinodale de îndemn la retragere sau de confirmare a acesteia, Biserica Ortodoxă din România începutului deceniului 90 al secolului trecut se afla într-un vid de autoritate. Care, tot cum am sugerat, se traduce prin canonicitate, adică prin conformitate cu rânduiala. Cum aceasta prevede retragerea din scaun doar ca urmare a judecății sinodale, a căderii în erezie sau a incapacității fizice, Patriarhul Teoctist, în ciuda absenței, a lunilor petrecute la Mânăstirea Sinaia, era legitim. Mai mult, capul văzut al Bisericii fiind, el întrupa singura sursă de legitimitate pentru orice decizie sinodală, colectivă. Nu, nu este o joacă de cuvinte și nici o tentativă căznită de a apăra memoria cuiva care nu se mai poate singur reprezenta, ci încercarea de a face înțelese resorturile vieții eclesiale, adică ale unei instituții pe care, mai ales din afară, mulți au tendința să o judece în termeni de corporație, asociație sau partid. Altfel spus, așa cum nu poți pedepsi un preot fără judecată și fără să îi dai posibilitatea de a relata propria variantă, călcându-l în picioare cu obrăznicia golanului înveșmântat în odăjdii, cu atât mai puțin ai voie să dispui de funcția, de viața și de chemarea unui Patriarh, indiferent cum îl cheamă, dacă îți este simpatic sau nu, dacă scrie presa prost despre el sau dacă îl laudă unii și alții. Ce este cu neputință (de acceptat) la oameni este cu putință (de îngăduit) la Dumnezeu.

În rest, cursul evenimentelor este general cunoscut. Patriarhul Teoctist revine la București, confirmă anumite decizii ale Sfântului Sinod luate abuziv în absența lui, instalează noi episcopi și conduce Biserica pe noul făgaș. Personal, va rămâne până la moarte crucificat între deculpabilizarea privind trecutul și grija față de prezent. În vreme ce unii ierarhi din epocă își construiesc abil, pentru a nu spune altfel, imaginea martirică, inclusiv prin recunoașterea a 10 grame din mizeriile făcute, dar trecând peste restul până la o tonă, sau acceptând că “nu am avut curaj”, fără să mai adauge “dintre care cel dintâi sunt eu”, Patriarhului Teoctist i se refuză din start posibilitatea metanoiei, a schimbării, a convertirii minții și sufletului. Este bătut în cuiele istoriei, face parte din depozitul retoric standard când vine vorba despre BOR, este citat și răscitat cu câteva rânduri, ignorând în același timp cererile repetate de iertare. Toate acestea din păcate inclusiv cu concursul unor slujitori. Unii dintre ei vor împinge arta ipocriziei atât de departe încât, la venirea Regelui la București, Majestății Sale i se spune clar că întâlnirea cu Patriarhul, prevăzută protocolar, nu mai are loc. În timpul acesta, înaltul ierarh îl aștepta pe Vodă… După cum constatăm, prezentarea istoriei doar în alb și negru nu poate scăpa de griul unor nuanțe care, citite cu atenție și onestitate, refac puternic contururile, lăsând loc, la urma urmelor, umirii că, imperfect cum este un om, Patriarh sau altceva, Dumnezeu chiar lucrează prin el. Că nu se vede imediat, asta este deja o chestiune de dioptrii, de capacitate vizionară, de limpezime. Lipsa acestora nu poate fi imputată altcuiva, așa cum, concret și actual, nu putem da vina pentru prețurile infame ale energiei exclusiv pe politicile ecologist-ideologice ale UE. Dar cei din Guvernul de pe Dâmbovița ce au făcut? Nu au nicio responsabilitate sau chiar culpă? Mutatis mutandis, figura Patriarhului Teoctist a fost luată drept pretext pentru a calomnia întreaga Biserică, pentru a cultiva un real discurs al urii, ca și cum căruța cu păcate s-a descărcat toată într-o singură curte. O asemenea funcție de paratrăsnet nu poate fi nici invidiată, dar nici ignorată. Cel care avea să intre frate la mânăstire la puțin peste vârsta de 10 ani și să fie rânduit, urmând un cursus honorum nu mereu fără poticneli și umbre, în fruntea Bisericii, va trăi până la ultima suflare inumana “vină” de a fi supraviețuit unei epoci și de a fi făcut primii pași în următoarea.

Cum era de așteptat, la “setările” și vârsta lui, în 1989, Patriarhul Teoctist nu a avut nici motivația, nici elanul și, după cum o spunea repetat, nici colaboratorii prin care să introducă unele schimbări, necesare, să zăgăzuiască anumite tendințe, periculoase, să dea mână liberă și să garanteze o înnoire bisericească. Doar idealiștii și impostorii interesați vor încerca să îl măsoare cu acest metru inadecvat, fără să cântărească adevărata anvergură a începuturilor ocrotite de el: de la alegerea unor ierarhi, majoritatea confirmați între timp prin slujirea inspirată, la deschiderile de genul vizitei lui Ioan Paul II, deturnată prin transformarea acesteia în “singurul” lui merit notabil, la binecuvântările date cu generozitatea celui care aruncă sămânța chiar dacă știe că nu o să mai apuce să se bucure și de roade. Inclusiv maniera în care Patriarhul Teoctist s-a raportat la Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii s-a dovedit, pe termen lung, constructivă. Având în componența sa clerici precum Părinții Stăniloae, Anania, Voicescu și Daniel (Patriarhul de azi) și laici precum Andrei Pleșu, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu sau Teodor Baconschi, Grupul nu era tocmai comod, dar nici obraznic, arogant. Reflecta, nu decidea, propunând, prin comunicate scurte și intervenții corecte, câteva modificări/înnoiri de ale căror beneficii ne bucurăm și azi: de la religia în școala publică la asistența spirituală în armată, penitenciare sau spitale. Inclusiv în legătură cu politica de stat, Patriarhul a fost un interlocutor deschis, atent la semnele vremii, sprijinind de la bun început, în ciuda unor atitudini în răspăr, parcursul României ca membră UE și NATO. Declarația de la Snagov (16 mai 2000) făcută de cultele religioase, în frunte cu BOR, reprezintă o bornă importantă pe acest drum încă pândit de incertitudini și contestații. În fine, temperarea celor care, atunci precum și azi, încearcă să folosească Biserica drept scut în nemiloasa luptă politică pentru resurse și putere, simplul fapt că nu a apărut un “partid ortodox”, cu toate că un pseudoanalist bătea câmpii despre o Republică Ortodoxă Română, tot mult hulitului Patriarh Teoctist îi datorăm. Negrabnic în decizii, de unde și impaciența de înțeles a unora și altora, printre care mă număram, om al rugăciunii și al stilului auster de viață, fără excese și pe ceas, iubitor de liniște și odihnindu-se în frumusețile simple, cu o imposibil de ignorat rezonanță moldavă în grai, cel născut pe 7 februarie 1915, așadar cu trei ani înainte de Marea Unire, nu a făcut poate tot binele de care, prin poziție mai ales, ar fi fost în stare, dar în chip vădit nici tot răul pe care aceeași poziție, omenește vorbind, l-ar fi îngăduit.

Dumnezeu să îl odihnească pe robul său, Părintele Patriarh Teoctist, iar nouă să ne dea gând ziditor și pace!