"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
UPDATE: Judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție i-au achitat definitiv, joi, pe foștii securiști Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, acuzați de uciderea disidentului Gheorghe Ursu.
Minuta ședinței (sursa G4media): Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de părțile civile Ursu Andrei Horia, Ursu Ștefan Olga și Ursu Sorana și de părțile responsabile civilmente Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinței penale nr. 196/F din 17 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I Penală, în dosarul nr. 2500/2/2017 (1030/2017).
Obligă pe fiecare dintre apelantele părți civile și pe apelanta parte responsabilă civilmente Ministerul Afacerilor Interne la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată prin punerea hotărârii la dispoziția părților și a procurorului, prin mijlocirea grefei instanței, astăzi, 27.07.2023”
Știrea inițială. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar putea pronunţa joi sentinţa definitivă în dosarul în care sunt judecaţi foştii ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu.
Procesul se află în faza de apel, cei doi fiind achitaţi în octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase.
Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost trimişi în judecată de procurori pentru crime împotriva umanităţii, însă judecătoarea Mihaela Niţă de la Curtea de Apel Bucureşti a schimbat încadrarea faptelor în infracţiunea de tratamente neomenoase, pe motiv că legea mai favorabilă este Codul penal din 1968.
În acelaşi dosar, Tudor Postelnicu (decedat), fost şef al Departamentului Securităţii Statului, a fost achitat pentru complicitate la tratamente neomenoase.
Decizia a fost atacată cu apel de procurori, dar şi de Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, cel care a reclamat modul în care au fost achitaţi cei doi foşti ofiţeri ai Securităţii comuniste.
Astfel, în octombrie 2019, Andrei Ursu spunea că decizia de achitare a fost un şoc pentru toţi cei care cunosc dosarul asasinării lui Gheorghe Ursu şi afirma că Securitatea mai are încă posibilităţi, directe sau subliminale, de a-i influenţa pe unii dintre oamenii din justiţie.
Gheorghe Ursu, inginer de construcţii, specializat în consolidări antiseismice, poet şi scriitor, a fost cercetat de Securitate în anii '80, după ce a trimis la Radio Europa Liberă o scrisoare în care denunțase decizia lui Ceaușescu de a opri consolidările la clădirile afectate de cutremurul din 4 martie 1977. El a fost bătut în celulă de doi deținuți de drept comun și, potrivit martorilor din dosar, inclusiv în timpul interogatoriilor ofițerilor de Securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș.
A murit pe 17 noiembrie 1985, la spitalul penitenciarului Jilava, după ce a fost anchetat aproape două luni în arestul Miliției.
Procurorii militari au stabilit că Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş au exercitat acţiuni represive şi sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Gheorghe Ursu, acţiuni care "au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă".
Dosarul asasinăii inginerului Ursu, deschis încă din 1990, a fost timp de 33 de ani amânat, tergiversat și blocat în instanțele din România. O decizie de condamnare a foștilor securiști Pârvulescu și Hodiș ar reprezenta o premieră pentru justiția română: de la căderea comunismului și până în prezent, niciun ofițer de Securitate nu a fost condamnat pentru poliție politică sau fapte comise până la Revoluția din decenmbri2 1989, confiscată și ea ulterior de securitate.
„De-a lungul deceniilor postcomuniste, anchetele oprite temporar și tergiversate au scos la iveală mai mulți vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu, ocolindu-i însă sistematic pe principalii responsabili.
Astfel, primul condamnat, care își asumă o responsabilitate mai mare decât cea avută în realitate, a fost Marian Clită, unul dintre colegii de celulă plasat acolo să îl monitorizeze și să îl tortureze pe Ursu. Trimis în judecată în 1996, Clită este condamnat, patru ani mai târziu, la 20 de ani de închisoare, din care execută doar doi. La finalul anului 2000, procurorul Dan Voinea îi trimite în judecată pe foștii ofițeri de Miliție Tudor Stănică și Mihai Creangă, care sunt, ulterior, condamnați pentru omor. Însă responsabilitatea principală în cazul acestei morți violente o aveau ofițerii de Securitate.
Ancheta în cazul acestora, derulată de la începutul anilor 2000, apoi blocată şi tergiversată, este redeschisă după protestul extrem al lui Andrei Ursu, care anunță că intră în greva foamei. În toamna anului 2014, sub semnătura procurorului general Tiberiu Nițu, ancheta este redeschisă, sub încadrarea de infracțiuni contra umanității, faptele fiind astfel imprescriptibile. Astfel, în vara anului 2016, sunt trimiși în judecată fostul ministru de interne George Homoștean, fostul șef al Securității, Tudor Postelnicu, și ofițerii principali responsabili de anchetarea disidentului de-a lungul întregului an 1985, Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș. Singurul responsabil care lipsește din dosar era generalul Iulian Vlad, care ar fi trebuit să facă obiectul unui nou dosar, însă și acesta va deceda înainte de a ajunge în fața instanței.
Dosarul ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, însă este ulterior declinat către Curtea de Apel București, ca urmare a decesului lui Homoștean, la finalul anului 2016. Din martie 2017 și până în iunie 2019, la Curtea de Apel sunt audiați ca martori foști disidenți, gardieni ai arestului IGM, iar în sprijinul inculpaților – foști ofițeri de Securitate. Cei doi inculpați [3]– Marin Pîrvulescu și Vasile Hodiș (Tudor Postelnicu a decedat în august 2017) – apar în fața instanței având imaginea a doi pensionari și nu a unor foști ofițeri de Securitate. Solidaritatea instituțională iese la iveală ori de câte ori unul dintre martori este un fost coleg din aceeași structură, indiferent de cât mică sau de mare i-a fost implicarea în acest caz.
În octombrie 2019, judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București anunță decizia instanței, şi anume achitarea celor doi, în ciuda faptului că procurorul de caz ceruse o condamnare de 25 de ani. Procesul început ca urmare a apelului depus de părțile civile, Sorana, Andrei și Olga, a fost reluat în mai 2020, la Înalta Curte de Casație și Justiție și se va încheia pe 4 iulie 2023, când completul de trei judecători se va pronunța” (pronunțare amânată pentru 27 iulie, n.red), arată Simona Delean într-o analiză pentru contributors.ro. Detalii AICI
Mesarul postat, joi, de Andrei Ursu pe pagina sa de Facebook:
„Prieteni, astăzi 27 iulie 2023 ar trebui să aflam verdictul care-i privește pe torționarii lui Gheorghe Ursu în primul proces pentru crime impotriva umaănității intentat unor securiști în România.
Prin natura acestei incadrari juridice, menite sa pedepseasca, printre altele, violentele comise impotriva opozantilor de catre agentii statului totalitar, beneficiind de impunitatea inerenta sistemelor „nelegitime si criminale”, faptele care au fost judecate sunt imprescriptibile.
Probatoriul aflat la dispozitia completului format din judecatorii Valerica Voica, Constantin Epure si Alin Sorin Nicolescu, despre care am mai scris pe aceasta pagina, este covarsitor. Zeci de marturii si documente demonstreaza ca Gheorghe Ursu a fost torturat in detentie, in mod sistematic, pana la moarte, de catre anchetatorul sau, Pirvulescu Marin, secondat de Hodis Vasile, ambii ofiteri in directia a VI-a a DSS. Prin faputul ca se afla in detentie, la discretia unui intreg aparat represiv, victima a fost desigur „cazuta sub puterea adversarului” politic. Motivul este de asemenea cunoscut: printre alte „grave manifestari dusmanoase”, Gheorghe Ursu a trimis scrisori la Europa Libera in care l-a acuzat pe Nicolae Ceausescu de crima legata de lasarea blocurilor avariate de cutremurul din 1977 in nelucrare. Conform marturiilor, violenta torturilor aplicate de ofiteri crestea intrucat „ing. Ursu”, care „s-a legat de taticu”, nu s-a dezis de acele scrisori si de acuzatia impotriva sefului statului; pentru ca a refuzat sa colaboreze, „nu a declarat ceea ce ii interesa pe anchetatori”, „a fost o nuca tare”.
Gheorghe Ursu nu a fost nici pe departe un caz singular.
O a doua dimensiune a probatoriului releva atacul generalizat si sistematic al Securitatii ceausiste impotriva opozantilor din ultimii ani ai dictaturii. Un atac ce ne-a tinut paralizati in frig, frica si o umilitoare penurie materiala si morala, printr-o varietate de „metodici”: la „destramarea anturajelor” prin „defaimare”, „compromitere” si amenitari; disimularea represiunii fizice, psihice si deseori psihiatrice „sub acoperirea altor organe” (militia, procuratura); si pana la bataile salbatice la care au fost supusi detinutii de la Aiud, muncitorii revoltati la Brasov in 1987 si alti opozanti in anchete similare cu cea la care a fost supus Gheorhe Ursu, culminand cu arestatii, ranitii si cei peste 1200 de morti ai Revolutiei din decembrie 1989.
Miza acestui proces nu este deci doar dreptatea pentru Gheorghe Ursu. E vorba de capacitatea justitiei romane de a intelege si condamna faradelegile dictaturii ceausiste. Responsabilitatea si semnificatia actului de justitie, in special in aceste cazuri de grave incalcari ale drepturilor si demnitatii umane, este in primul rand ca aceste crime sa nu se mai repete. Este, pana la urma, instrumentul juridic preeminent prin care comunicatea internationala, incepand de la Nuremberg, a incercat sa descurajeze sistemul totalitar – un sistem sustinut prin frica si violenta.
***
Le multumesc celor care alaltaieri au umplut din nou sala de la MTR pentru filmul lui Serban Georgescu / Kolectiv Romania si Liviu Tofan, „Cazul inginerului Ursu”.
Din intrebarile de dupa film am simtit ca publicul roman isi intelege bine istoria si imperativul dreptatii. Acelasi lucru il spun si cronicile la film:
„Construit metodic și riguros, filmul rânduiește minuțios și conexează firele epice, morale și politice ale acestei istorii cu veritabil iz kafkian. Demonstrația este tăioasă, precisă, revelatorie. Urmărindu-i tenebroasele meandre, devine limpede pentru orice om normal la cap și de minimă bunăcredință că, nici până în ziua de azi, nu se vrea aflarea adevărului, stabilirea și tragerea la răspundere a ucigașilor. Cu tupeu și nesimțire, cu ipocrizie slinoasă și cinism brutal, toți cei implicați în anchetă ridică din umeri, mint, se dezvinovățesc, arătând cu degetul în altă parte”. (Bogdan Burileanu, „Aceste mult prea triste și prea urâte fapte - Cazul inginerului Ursu).
„Pentru generațiile de acum ceea ce au trăit cei de atunci, care nu au acceptat toate imbecilitățile criminale ale lui Nicolae Ceaușescu și găștii lui de "slugi ascultătoare", dar mulți dintre noi am tăcut, ar putea părea de necrezut. Din nefericire, martorii deciziilor criminale ale dictatorului sunt clădirile rămase într-o stare aproape de colaps, scorojite, adevărate ruine... Cazul inginerului Ursu este un film curajos, curajos pentru că luptă cu nemernicia, neștiința și uitarea, și spune tuturor, (nu) numai celor care vor să asculte, Adevărul, Adevărul despre un dictator analfabet, crud și viclean” si „despre noi, poporul român, cu al nostru "Așa a vrut Cel de Sus" și "Doamne Ajută!", de multe ori neputincioși în fața Adevărului”. (Octavian Neculai, Luna roșie și filmul Cazul inginerului Ursu)
„Dintr-o perspectivă justițiară, subiectiv-asumată a acuzării, lupta trebuie dusă până la capăt tocmai pentru a arăta că victimele regimului comunist au avut nume și prenume, iar pe de altă parte, și regimul a acționat tot prin persoane concrete, cu nume și prenume” (Cristian Caloian, Atenție, cade tencuiala! - Cazul inginerului Ursu).
„În cazul în care vor fi găsiți vinovați, Pîrvulescu și Hodiș vor fi primii foști ofițeri de Securitate condamnați pentru crime împotriva umanității. Asta după ce au fost primii ofițeri ai fostei poliții politice trimiși în judecată pentru această infracțiune. Ar putea urma cei responsabili pentru crimele, actele de tortură și celelalte fapte violente de la Revoluție, mineriade, Brașov 1987”. (Mihai Brezeanu, În umbra marilor Ursu - Cazul inginerului Ursu)
Ramane de vazut, cum bine se intreaba acelasi Bogdan Burileanu, daca "Justiția se duce la cinematograf”.
***
De ce a mers Justitia, in pofida probelor covarsitoare, atat de greu, s-au intrebat multi din spectatori. Procesul a pus in balanta probatoriul si memoria noastra colectiva cu legendele plantate de fostii securisti in ultimii 33 de ani. Specialistii dezinformarii precum Vasile Malureanu, Aurel Rogojan, Filip Teodorecu, ramasi timp de ani buni ca generali si colonei in SRI, au fost chemati ca martori in chiar procesul de fata, unde au repetat vechea placa a institutiei patriotice de „intelligence” ce ne-a aparat de „agenturi”. Pe plan intern, securistii lui Ceausescu n-a facut decat sa „influenteze pozitiv”, cu blandete, populatia tarii. Romanii s-au batut deci singuri, iar la Revolutie „s-au impuscat intre ei ca prostii”. Regimul de teroare care ne-a tinut 25 de ani sub umilitorul cult al ineptului dictator a fost doar o naluca. Suna kafkian, dar teza a fost preluata ca atare, cuvant cu cuvant, de la securisti, de catre judecatoarea Mihaela Nita. In 2019 la Curtea de Apel Bucuresti, aceasta i-a achitat pe cei doi tortionari pentru motivul ca Securitatea nu ar fi fost violenta dupa 1965(!) - iar Gheorghe Ursu nici nu ar fi fost „disident”(!).
Disidentul Gabriel Andreescu scria ieri pe contributors.ro:
“Prin însăși natura lor, securiștii erau adversarii lui Gheorghe Ursu, iar el dușmanul lor. Fiind șeful de cabinet al lui Iulian Vlad, cel fără al cărui ordin nu putea avea loc torturarea lui Ursu, Aurel Rogojan se afla undeva în umbra asasinatului… Și oamenii identificați și cercetați de Mălureanu luau tot drumul Direcției unde erau preluați de Hodiș și Pîrvulescu când „vinovăția” era trecută la propagandă împotriva orânduirii socialiste. Toți acești oameni au fost legați între ei în logica sistemului opresiv și toți erau adversarii concreți sau potențiali ai victimei. Toți au interesul ca activitatea lor criminală de dinainte de revoluție să nu fie cunoscută, să nu fie publicitată, ci să fie interpretată sub eticheta falsificfatoare a patriotismului… Sinceritatea martorului constituie un criteriu cheie a cărei apreciere revine judecătorilor. Membrii Securității au fost dintotdeauna profesioniști ai nesincerității, ai dezinfomării și ai intoxicării. Să accepți foști angajați ai Securității ca martori în procese ce țin de actele criminale ale altor foști angajați este și antietic, și antiprofesional.”
O observatie logica, ce pune sub semnul intrebarii integritatea cercetarii judecatoresti din acest proces.
Acceptarea ca martori in sala de judecata, dar si ca „istorici” si „experti” la televiziuni, presa si imunde lansari de carte inclusiv la Academia Romana(!) a acestor specialisti ai dezinformarii si mai ales asigurarea impunitatii tortionarilor dintre ei, in paralel cu pioasa omagiere a eroilor martiri ai Revolutiei care ne-a redat libertatea in 1989 – apare, daca nu ca o batjocorire a acestora din urma, cel putin ca o disociere cognitiva a societatii romanesti post-decembriste.
O disociere care are la baza chiar propaganda national-comunista a lui Nicolae Ceausescu. Si iata de ce. Studiind dosarele de la CNSAS apare evident ca lucratorii de securitate, prin sutele de mii de informatori, cunosteau bine ura romanilor pentru cuplul dictatorial. Cunosteau bine autenticitatea “inscrisurilor dusmanoase” si “manifestarile ostile”, pe care trebuiau sa le anihileze “fara crutare”. Insa in acelasi timp ei trebuiau sa ramana convinsi si sa raporteze iubitului Secretar General ca acesta era din ce in ce mai iubit si ca in tara nu exista opozitie. Doublethink era „viu si sanatos” in Romania anilor '80. Rapoartele de activitate si agendele de lucru ale ofiterilor de Securitate ofera o masura a nivelului de indoctrinare si loialitatea acestora fata de dictator:
“Mandri de perspectivele luminoase deschide dezvoltarii tarii, aducem cel mai inalt omagiu si prinosul de stima si recunostinta tov. N.C., conducatorul clarvazator al destinelor natiunii romane spre culmile socialismului si comunismului, militantul rev. consecvent pentru edificarea celei mai drepte si mai umane oranduiri pe pamantul stramosesc, pentru stralucirea si demnitatea patriei, pentru maretia si gloria partidului si a poporului nostru”.
...si mai departe, in acelasi benign "Raport privind activitatea pe anul 1988", un document, de altfel, de o ucigatoare rutina: „genialul inspirator si fauritor al victoriilor”, „ctitor stralucit”, „cel mai darz si neinfricat luptator revolutionar pentru afirmarea si apararea independentei, suveranitatii si unitatii nationale”... Si tot asa, pe alte 28 de file de prostituare morala, intr-o anodina agenda personala de lucru a unuia din sutele de specialisti in „intelligence”.
Scriam intr-un studiu de anul trecut (aparut in volumul „Caderea unui dictator”) ca omerta represiunii violente, a minciunii programatice si a acestei prostituari fata de “Clarvazator” au dus la remarcabila si longeviva coeziune a fostilor securisti. Rusinea si vinovatia comune, coniventa informatorilor ramasi in presa, justitie si institutii de forta, toate cuplate cu stigmatul urii poporului si cu frica de retributie in caz de „tradare” din partea celorlalti membri ai abominabilei institutii au generat un cod al tacerii. Iar imperativul impunitatii institutionale a completat tabloul supravietuirii in forta a Securitatii, aducandu-i pe generalii amintiti mai sus inclusiv ca martori ai apararii in acest proces.
Ramane de vazut deci daca astazi, justitia romana, prin completul format din Valerica Voica, Constantin Epure si Alin Sorin Nicolescu, este in stare sa inteleaga faptele acestui caz si partea de istorie recenta a acestei tari care a fost singeroasa, umilitioare, ucigaoare de constiinte; si mai ales, daca are curajul sa faca ceva ca sa nu se mai repete”.
