"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, luni, că toate cele peste 5.500 de decizii de încetare a proceselor penale ca urmare a intervenției prescripției date de instanțele din România după hotărârea CCR din 26 mai 2022 sunt contrare dreptului european.
Instanța europeană s-a pronunțat astfel pe întrebările transmise de Curtea de Apel Brașov care a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de interpretări (încetarea răspunderii penale) cu dreptul UE.
Reacții. Europarlamentarul Vlad Gheorghe (USR) a comentat importanta decizie a CJUE: „Curtea de Justiție a Uniunii Europene tocmai a decis că marea prescripție prin care 5000 de penali ai scăpat și cu anii și cu banii este NELEGALĂ.
De la CCR aștept demisii după această mare palmă dată de justiția internațională.
De la Ministerul Justiției aștept un plan de aplicare e deciziei CJUE, adică anii și banii.
De la conducerea DNA aștept scuze și o anchetă internă pentru decizia aia "ciudată" de nu mai continua procesele. UE nu lasă penalii să scape”.
Stelian Ion, fost ministru al Justiției (USR): „Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns astăzi într-un caz semnalat de Curtea de Apel Brașov în legătură cu deciziile CCR privind prescripția.
CJUE precizează că instanța națională este obligată, în principiu, să înlăture normele sau jurisprudența naționale care creează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Adică, nu poți să îi salvezi de la pedeapsă pe infractori printr-o decizie CCR, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene.
Și, la fel de important, judecătorii care aplică dreptul UE și înlătură o reglementare națională care constituie „un obstacol” în combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale UE nu riscă o sancțiune disciplinară, pentru că nu comit o abatere disciplinară.
Judecătorii pot decide, așadar, dacă un proces în care sunt judecate astfel de fapte continuă în ciuda deciziilor CCR privind prescripția.
Și acum să ne amintim că, la începutul lunii iulie, DNA a transmis o decizie de încetare a susținerii concluziilor din rechizitoriile DNA în dosarele în care s-ar fi împlinit termenul de prescripție. Nu a așteptat decizia de astăzi a CJUE.
În virtutea regulilor transparenței, ar fi normal ca procurorul-șef al DNA să ofere niște explicații publice referitoare la acest aspect”.
Context. Curtea de Apel Brașov a considerat că o astfel de interpretare (încetarea proceselor penale ca urmare a prescripţiei) ar avea ca efect exonerarea persoanelor condamnate în cauză, dar și a unui număr considerabil de alte persoane de răspunderea lor penală pentru infracțiuni de fraudă fiscală susceptibilă să aducă atingere intereselor financiare ale Uniunii. Pe de altă parte, Curtea de Apel Brașov sublinia că, pentru a se conforma dreptului Uniunii, ar putea fi pusă în situația de a trebui să lase neaplicată jurisprudența Curții Constituționale și/sau a instanței supreme naționale. Or, noul regim disciplinar din România ar permite sancționarea judecătorilor care nu respectă această jurisprudență. Instanța română se întreabă, în acest context, dacă supremația dreptului Uniunii se opune posibilității ca răspunderea disciplinară a judecătorilor care o compun în litigiul principal să fie angajată. Aceasta a decis, așadar, să adreseze Curții întrebări cu privire la fiecare dintre aceste aspecte.
Răspunsul Curții de Justiție a UE. Judecătorii CJUE au decis însă, luni, că instanțele naționale nu sunt autorizate să aplice un standard național de protecție privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare.
„O asemenea repunere în discuție ar avea astfel drept consecință agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripției timp de aproape patru ani în România”, subliniază CJUE, potrivit portalului Juridice.ro.
Nerespectarea obligației de a prevedea sancțiuni penale efective în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii încalcă dreptul Uniunii, arată siteul juridice.ro.
Dreptul Uniunii impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective. Ca atare, Curtea arată că aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripția prevăzute de dreptul național permit o reprimare efectivă a infracțiunilor legate de astfel de fraude. Or, soluțiile jurisprudențiale adoptate în România, din care rezultă că, timp de aproape patru ani, dreptul român nu a prevăzut nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, ar genera un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile în discuție care nu este compatibil cu cerințele dreptului Uniunii Acest risc este accentuat de o eventuală aplicare retroactivă a acestei lipse de cauze de întrerupere unei perioade anterioare, în temeiul principiului legii penale mai favorabile (lex mitior).
Obligațiile instanțelor naționale însărcinate cu aplicarea dreptului Uniunii și necesara protecție a drepturilor fundamentale
Curtea amintește că instanțele naționale trebuie să lase neaplicate reglementarea și jurisprudența naționale în cazul în care acestea conduc la prescrierea răspunderii penale într-un număr atât de mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, încât rezultă de aici un risc sistemic de impunitate a unor astfel de infracțiuni.
Cu toate acestea, o asemenea obligație poate să contravină drepturilor fundamentale. În această privință, Curtea consideră că, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a acestor drepturi, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și nici supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.
Aplicând această jurisprudență în speță, Curtea distinge principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum a fost aplicat și interpretat în jurisprudența națională în discuție, de principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior). În măsura în care această jurisprudență se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, Curtea, după ce a subliniat importanța acestui principiu atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale, concluzionează că instanțele naționale, prin derogare de la obligația lor de a asigura efectul deplin al dreptului Uniunii, nu sunt ținute să lase neaplicată această jurisprudență.
În schimb, instanțele naționale nu sunt autorizate să aplice un standard național de protecție privind principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) în împrejurări precum cele aflate la originea prezentei proceduri preliminare. În această privință, Curtea subliniază că, ținând seama de necesara punere în balanță a acestui standard, pe de o parte, și a cerințelor dreptului Uniunii, pe de altă parte, instanțele naționale nu pot repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale aferentă unor acte de procedură intervenite anterior invalidării dispozițiilor naționale pertinente. O asemenea repunere în discuție ar avea astfel drept consecință agravarea riscului sistemic de impunitate pentru infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii care decurge din simpla lipsă a unor cauze de întrerupere a prescripției timp de aproape patru ani în România.
În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte este obligatorie pentru instanța națională în ceea ce privește interpretarea dreptului Uniunii pentru soluționarea litigiului particular. În consecință, această instanță nu poate fi împiedicată să dea, imediat, dreptului Uniunii o aplicare conformă cu decizia sau cu jurisprudența Curții, înlăturând la nevoie o jurisprudență națională care constituie un obstacol în calea deplinei eficacități a acestui drept. Un astfel de comportament al judecătorului național nu poate fi calificat nici drept abatere disciplinară.
