Sorana Cîrstea

sau oricine altcineva care exprimă un dat, nu o construcție ideologică, este potopit cu injurii și, instituțional, eventual ruinat, exclus, asasinat social. Asemeni acuzei de antisemitism, xenofobie sau rasism. O singură excepție dureroasă pentru noi, est-europenii și nu numai: nimeni care este acuzat de procomunist nu suferă. Dimpotrivă. 

Faptul că am ajuns să avem această realitate a unei intoleranțe prefațate de tot felul de documente politice, corporatiste, academice sau culturale despre gen și altele arată deriva pe verticală, de sus în jos, a unei civilizații euroatlantice la supraviețuirea căreia trebuie să ținem cu orice preț. Din lipsă clară și radicală de alternative, Putin, Kirill și alții asemeni lor nefiind nici în ruptul capului apostoli ai libertății și patroni cinstiți ai spiritului. 

Așadar, ne privește și ne interesează cum își face de cap propaganda de orice fel în SUA sau UE. Este dovada, până acum laș ocolită, a apartenenței noastre. Așadar, suntem la un loc nu doar prin încuviințare, ci, din ce în ce mai mult, prin întrebare. Chiar trebuie să fie așa? Nu mai avem alte urgențe? Este dreptatea mai strălucitoare și ochii copiilor mai adânci fără agenda aceasta băgată pe gât? Servește elevației umane să tragem tot mai jos, sub curea, nivelul preocupărilor zise democratice? Cât de toxice, la urma urmelor, au ajuns "valorile" invocate? 

Luați cum doriți ceea ce spun, dar eu nu cred că oamenii care mor în Ucraina, inclusiv rușii trimiși drept carne de tun, contribuie la victoria unei minorități sexuale. Moartea lor nu intră în contul unor libertăți abuziv interpretate, a unor pretenții. Până să își pună problema schimbării de gen, ucrainienii și alții ca ei, despre care nu prea vorbim, vor o schimbare urgentă de destin. Ce lume liberală teafără la cap și la inimă este cea care trimite arme și confirmă în paralel, prin contrast, propaganda Kremlinului? 

Că tot este a doua zi după party: măreția națiunii americane este zidită pe valorile familiei, a acelui împreună, a celebrării minunii de ne fi contemporani unii altora, indiferent unde ne-am născut sau de unde au venit părinții. Da, nu persecuție față de alții cu opinii și preferințe separate, dar nici umilirea ethosului care face posibile nimicurile minunate ale cotidianului. Dacă tot au luat părinții fondatori Imperiul Roman ca model, de unde și arhitectura centrului de putere, decăderea primului ar fi o temă de gândire pentru cel de al doilea.

Doxa!