Unde sunt brazii din ”Râpele cu brazi”? Geografia ascunderii

Partizanul Petre Arnăuțoiu preciza, într-un proces verbal de interogatoriu (datat 14 februarie 1959): ”Am sosit în pădurea Poinărei la sfârșitul lunei iunie 1953 și ne-am stabilit în punctul ‹Râpele cu brazi›”. În cei aproape cinci ani, petrecuți în zonă (cu oarece intermitențe), partizanii și-au construit mai multe adăposturi și bordeie, unele părăsite în timp, altele rămânând ascunzători pentru alimente, arme, muniții și diverse alte obiecte. Din când în când, verile își mai schimbau locația, pentru câteva săptămâni, ascunzându-se pe alți versanți, în alți codrii, tocmai pentru a păstra zona Poenăreiului departe de suspiciunile Securității.  

Cu doar un an înainte de a-și stabili tabăra din apropierea Poenăreiului, în august ꞌ52, luptătorii organizaseră o diversiune la cabana Padina, tocmai în Munții Bucegi, rechiziționând haine și provizii cu scopul de a-i face pe securiști să creadă că își schimbaseră regiunea de acțiune. Uneori, frații Arnăuțoiu și Constantin ”Tică” Jubleanu plecau la vânătoare în păduri îndepărtate de unde se întorceau după mai multe zile. Odată, pe Muntele Draglina, Toma a împușcat un cerb de 300 de kilograme. Cu o altă ocazie, Tică a doborât o capră neagră, au tranșat-o și au fript câteva hartane. Deseori vânau cerbi și căprioare în poienile Vâlsanului.  

Trebuie spus că peretele care le-a găzduit ultima ascunzătoare va fi avut unele particularități – o spărtură naturală, situată la numai doi-trei metri sub buza ultimă a râpei, spărtură pe care partizanii au lărgit-o, uneori cu dalta și ciocanul, până când a devenit îndeajuns de încăpătoare încât să poată fi locuită. Amenajarea a durat 60 de zile, relatează Toma în procesele verbale de interogatoriu. Intrarea a fost acoperită cu un ingenios capac-ușă cioplit din lemn de fag, acoperit cu mușchi, cu scoarță de copac și pământ, finalmente încastrat cu trei-patru bucăți de rocă, astfel încât păcălea orice ochi. La capac ajungeai doar uricând câțiva metri pe o scară de frânghie, alipindu-te de peretele vertical, aceasta fiind ulterior retrasă în interiorul hrubei. În caz de asalt, partizanii aveau și posibilitatea unei ieșiri alternative ce răzbea spre culme. Alcătuit dintr-un amalgam de stânci, pământ, rădăcini și grohotișuri, peretele suferă deseori infiltrații, e inevitabil. Așa s-a întâmplat și în mai 1957, când ascunzătoarea s-a surpat în cursul nopții, necesitând reparații îndelungate. Partizanii își procuraseră și niște drugi de fier cu ajutorul cărora au consolidat plafonul și pereții. Mă-ntreb cum or fi reușit să-i care, probabil noaptea, prin râpele astea. A fost o sforțare titanică.

Întregul versant e străbătut de râpe extrem de accidentate, povârnișurile fiind pieptișe și înșelătoare. Culmile și muchiile par spinări de șerpi uriași. Am urcat din fag în fag, altfel nici nu se poate. Toate aceste râpe sunt cunoscute sub denumirea generică de ”Râpele cu brazi”, însă fiecare dintre ele are vechi denumiri distincte (bunăoară, ”Râpa Zmilei”, unde, spune o poveste locală, o Smarandă s-ar fi sinucis din dragoste). Evident, potrivit folclorului adunat în Poenărei, râpele ar fi populate de spirite rele și apariții spectrale. Începând cu anii ‘50, zona mai e numită, în mod legitim, și ”Râpele partizanilor”. Fotografia de mai jos a fost făcută în ”Râpa dracului”, situată în extremitatea nordică a prăpăstiosului versant, acolo unde a fost săpat cel din urmă bordei al grupării. Pe aici a fost coborât, spânzurat de o frânghie, trupul neînsuflețit al curajosului Tică Jubleanu, așa cum atestă fotografiile realizate de securiști. Aici am atârnat noi toți, numai că am uitat.  

Știu ,pare suprarealist, dar aici, în Râpa dracului, au răsunat vocile crainicilor de la Vocea Americii, prin difuzorul unui radio Prior pe care partizanii l-au folosit timp de câteva luni. La fel de suprarealistă e imaginea lor mâncând portocalele (o raritate în acei ani) primite de la niște susținători din București, cândva în ‘57, cel mai probabil trimise pentru micuța Ioana, fiica Mariei Plop și a lui Toma Arnăuțoiu, născută aici, în Râpa dracului, cea mai accidentată văgăună a versantului. 

(În Râpa dracului / sursa: arhiva Podul.ro)

Cu excepția unor surse de apă îndepărtate, aflate undeva la poale, și la care partizanii nu aveau acces oricând, fiindcă erau în imediata proximitate a satului, riscând să fie văzuți și turnați, întregul versant e sărăcăcios în apă. De fapt, un fir de izvor nămolos se află la marginea unei poiene înguste și lunguiețe, despre care Toma Arnăuțoiu amintește într-un proces verbal de interogatoriu. Am văzut izvorul în urmă cu doi ani, după o perioadă de secetă extremă, când părea doar o mică mocirlă, o baltă rătăcită în pădure. Partizanii săpau de regulă o groapă, care se umplea și se limpezea în cursul câtorva ore, ulterior fierbând apa. Faptul că versantul e sărăcăcios în surse de apă salva aparențele, fiind cunoscut că Securitatea și pădurarii ei luau cursul apelor, scotocind în mod uzual zonele adiacente. 

Și totuși, unde sunt brazii din ”Râpele cu brazi”?, am tot fost întrebat. Ei bine, prea mulți brazi n-au fost niciodată aici. Dacă o tai în line dreaptă spre ”Râpa dracului”, urcând pieptiș prin râpe, brazii pe care-i întâlnești, de-a lungul a aproape 3 kilometri, pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. Înainte vreme ar fi existat un pâlc de brazi pe culmea finală a celei din urmă râpe, însă acum sunt doar fagi. Cel mai probabil, denumirea ”Râpele cu brazi” provenea de la faptul că, văzut din sat, verdele închis al pâlcului de brazi se diferenția cromatic de verdele deschis al fagilor. Culmea ce ascundea ultimul bordei al partizanilor a fost aruncată în aer de două ori de Securitate. Poate că atunci s-a ales praful de brazii aceia, sau poate că dispăruseră de ani și ani, fiind evocați doar de titulatura ”Râpele cu brazi”.  

Nici la Pietrele Albe (în Munții Banatului, unde partizanii lui Spiru Blănaru s-a ciocnit cu Securitatea) nu prea sunt pietre albe, sau în orice caz nu sunt vizibile pentru orice ochi. Străbătând la pas culmea pe care a avut loc încleștarea, am văzut, totuși, trei grămăjoare de roci albicioase, ce par insignifiante raportate la imensitatea verde din jur, însă acestea se află acolo de amar de ani, țăranii fiind obișnuiți să spună că-și pasc vacile și oile la ”Pietrele Albe”. Se prea poate ca aceasta să fie într-adevăr explicația ce a facilitat ajungerea la această denumire. Sau poate e vorba despre alte pierde albe rătăcite în negura timpului. A nu se confunda însă cu Pietrele Albe din Munții Mehedințiului, zonă încărcată, de asemenea, cu istoriile partizanilor din gruparea colonelului Ion Uță (bunăoară, într-un bordei săpat în acel punct au iernat luptătorii Nicolae Ciurică și Gheorghe Stănescu, în iarna ‘53-‘54, ultima petrecută în munte. Că tot veni vorba, nici în Valea Piersicilor, la Jilava, nu sunt piersici, și nici nu avem de-a face cu o vale, ci cu un tenebros loc de execuție ce ascunde numeroase gropi comune. E vorba și de o geografie a ascunderii pe care ar trebui să o limpezim într-un fel sau altul.

(În Râpa dracului / sursa: arhiva Podul.ro)

Finalmente, cei mai autentici brazi din Râpele cu brazi vor fi fost chiar partizanii din gruparea Arnăuțoiu, una dintre cele mai longevive grupări de rezistență armată, care, parafrazându-l pe Ion Gavrilă Ogoranu, s-au frânt, fără însă a îngenunchea în fața flagelului comunist. Glorie lor! 

P.S. Având în vedere relieful accidentat, izolarea și desimea codrilor, e clar că, de-a lungul timpului, ”Râpele cu brazi” au reprezentat un refugiu pentru vechii haiduci și proscriși de care Muscelul nu a dus niciodată lipsă. Acest fapt se reflectă și în toponimele locale. Bunăoară, ”bogdan” înseamnă ”loc izolat în afara vetrei satului; toponim perpetuând amintirea, în memoria localnicilor, a unui haiduc străin de așezare care ar fi fost prins de poteră în acea arie, atunci împădurită”. (conf. Grigore Constantinescu, ”Poenărei-Muscel. Monografie etnoculturală”).  

P.S.2 Hăituiți în permanență de trupele de Securitate, nu de puține ori partizanii ajungeau în cele mai greu accesibile zone, care odinioară fuseseră folosite, din rațiuni similare, și de haiducii ce se ascundeau de poteră. La un moment dat, luptătorii lui Ion Gavrilă Ogoranu au descoperit o veche ascunzătoare a lui Andrei Budac, considerat ultimul haiduc al Transilvaniei, care în 1910 încă mai activa în codrii și pe versanții din zona Porumbacu de Sus. În ascunzătoarea dintre stânci, care între timp devenise bârlog de vulpi, băieții lui Ogoranu au găsit câteva cartușe ruginite și un blid de lut frumos încondeiat.