FOTO inedite. Cu moartea pre moarte călcând. ”Trăiască România!” – acestea au fost cele din urmă cuvinte ale partizanului martir Nicolae Dabija, erou decorat al Armatei Regale, înainte ca gloanțele securiștilor să-l secere, la zid, în penitenciarul Sibiu. Istoria partizanilor de pe Muntele Mare

În cele ce urmează, Podul.ro vă prezintă textul pe care istoricul și cercetătorul Constantin Vasilescu l-a dedicat partizanilor conduși de maiorul Nicolae Dabija (foto sus) în remarcabilul volum ”Rezistența armată. O istorie în imagini”, Editura Manuscris – studiu pe care vi-l recomandăm (îl puteți comanda AICI). De asemenea, vă vom prezenta și o serie de fotografii inedite preluate, în mare parte, din volumul amintit. Vă prezentăm textul istoricului Constantin Vasilescu: 

”În 1948 Munții Apuseni erau în fierbere. Mai multe organizații anticomuniste acționau în zonă, cele mai numeroase și mai bine structurate fiind cea național-țărănistă, condusă de Alexandru Maxim, și cea legionară, condusă de Ștefan Popa. Grupul organizat de maiorul Nicolae Dabija în Munții Apuseni se distinge prin tentativa de concentrare și unificare a forțelor din regiune. O astfel de realizare pe plan național ar fi adus rezistenței armate anticomuniste coerență și forță. Pe de altă parte, independența grupurilor a făcut ca acestea să fie mult mai greu de reperat și distrus de Securitate în anii ‘50. 

(Maria Balea, susținătoare a grupării Dabija)

Constituirea grupului

Constrâns de arestarea fratelui său, în vara lui 1948 maiorul Nicolae Dabija a întreprins o călătorie la București. Aici a încercat să contacteze și să obțină sprijinul reprezentantului diplomatic al Statelor Unite în vederea organizării unui grup de rezistență armată.

Deși tentativa a fost un eșec, Dabija a continuat proiectul unei organizații anticomuniste, încercând să recruteze aderenți. Contactul cu frații Traian și Alexandru Macavei, originari din localitatea Bucium, foști proprietari, urmăriți de Siguranță, l-a determinat pe ofițer să cantoneze grupul de luptă în Munții Apuseni. 

(Susținătoarea Rafila Bucea și partizanul Ioan Oargă)

ncă de la început, Nicolae Dabija a gândit această organizație în termeni cât se poate de concreți. La fel ca Gheorghe Arsenescu, de plidă, maiorul a proiectat activitatea grupului în termeni ofensivi, mizând pe o organizare paramilitară, pe ralierea unui procent cât mai mare din populația locală și pe acțiuni concrete împotriva regimului. De asemenea, considera importantă sincronizarea cu alte grupuri de rezistență din țară, fapt ce nu a căpătat niciodată concretețe. Însă spre deosebire de ofițerul muscelean, Dabija a întâlnit la fața locului structuri deja închegate care i-au facilitat demersul. 

(Partizanii Teodor Urs, Romul Popa și Iosif Țăinanu)

În decembrie 1948, Alexandru Maxim a acceptat să-i încredințeze comanda propriei organizații. Deși Dabija era ortodox, un element suplimentar în sporirea coeziunii a fost confesiunea greco-catolică a majorității celor implicați. 

Atacul asupra Percepției din Teiuș

Partizanii au fost nevoiți să rezolve problemele imediate, care au constat în lipsa hranei și a materialelor necesare susținerii unui grup numeros de luptători. Deși au beneficiat de sprijinul unei rețele locale de aprovizionare, destul de rapid s-au văzut nevoiți să încerce obținerea de fonduri și pe altă cale. 

La 22 decembrie 1948, maiorul Dabija, frații Macavei, Cornel Pascu, Iosif Clamba și Alexandru Maxim au întreprins prima acțiune, atacând Percepția din Teiuș. Lovitura a fost motivată de necesitatea procurării mijloacelor logistice indispensabile desfășurării luptei de partizani. În urma acțiunii partizanii au obținut aproximativ 300.000 lei. 

Deși se pornise de la ideea unui atac ‹curat›, unul dintre angajații Percepției a fost rănit, fapt ce a îngăduit Securității să-i discrediteze pe luptători. Aceștia au fost asimilați în propaganda oficială unor latroni al căror singur scop ar fi fost obținerea imediată de resurse financiare. 

În realitate suma obținută a fost utilizată în scopuri precise: procurarea alimentelor, a logisticii necesare tipăririi manifestelor sau achiziționarea unor uniforme de camuflaj. 

Retragerea în munte

Din cauza vâlvei din regiune, după atacarea Percepției luptătorii s-au retras pe Muntele Mare, unde sub directa coordonare a maiorului Dabija s-au construit două cabane menite a asigura condiții suportabile pentru perioada iernii. 

Deși militar de carieră, Dabija a comis o eroare pe care istoricii, care au studiat îndeaproape organizația sa, au sesizat-o și interpretat-o ca atare: concentrarea forțelor într-un singur loc și formarea unui cartier general au făcut o țintă fixă din grupul condus de maior. 

O identitatea proprie și mai multe inițiative

Inițiativa denumirii grupului cu titulatura ”Frontul Apărării Naționale Corpul de Haiduci” i-a aparținut ofițerului. Sub această denumire organizația a realizat mai multe manifeste care au fost distribuite în regiune pentru a mobiliza populația la contestarea regimului comunist. Conținutul a fost conceput chiar de Nicolae Dabija. 

Proclamația Frontului Apărării Naționale, redactată în februarie 1949, este documentul programatic al organizației.

La început, cartierul general din Muntele Mare a fost un real catalizator, atrăgând în rândurile partizanilor mulți fugari din regiune și nu numai: Ioan Cigmăianu, Gheorghe Oprița, Augustin Rațiu, Titus Onea. Noii recruți erau aduși în munte fiind ghidați de oameni de încredere, locul de ‹carantină› fiind locuința lui Silvestru Bolfea, din Întregalde. Vestea că un ofițer cu experiență se află în fruntea partizanilor de pe Muntele Mare a contribuit la o rapidă creștere numerică a grupului. 

Organizarea paramilitară

Ceea ce individualizează și mai mult această grupare este procedeul de transmitere a ordinelor și instrucțiunilor, care a funcționat în virtutea unei ierarhii de certă inspirație militară. Partizanii au recunoscut autoritatea ofițerului și i-au dat concursul fără ezitare. În afara unor instrucțiuni privind comunicarea, monitorizarea activității membrilor de partid și a Securității sau procurarea alimentelor și a armamentului, maiorul a dispus pregătirea unor mici formațiuni în fiecare localitate de la poalele munților care să fie gata să intervină atunci când contextul ar fi cerut-o. De asemenea, pentru a concentra procesul decizional și a evita provocarea inutilă a autorităților, a interzis orice inițiativă personală de angajare a conflictului. 

În interiorul grupului, maiorul Dabija a alcătuit o ‹grupă de comandă› formată din șase partizani. Acestora le revenea responsabilitatea pregătirii militare a celoralalți membri, care deprindeau mânuirea armelor și se antrenau pentru situațiile caracteristice războiului de gherilă. 

În plus, ofițerul a întocmit și un act de conduit pentru cei care alcătuiau grupul, intitulat ‹Datoriile Haiducului›. Alcătuit în spiritul vremurilor, documentul îndemna la patriotism, rezistență și spirit de sacrificiu. 

(O parte din armamentul grupării / partizanii Titus Ceaușu și Traian Macovei)

Armamentul 

Teoretic, dotarea cu armament a grupului a fost favorizată de situația specială de după cel de-Al Doilea Război Mondial, o mulțime de oameni deținând armament rămas după trecerea frontului. 

Cu toate acestea, dacă oamenii nu s-au lăsat dispuși să renunțe la el, chiar cu riscul de a fi arestați de către Securitate, mulți dintre ei nu au făcut-o fără pretenții nici în favoarea partizanilor, care au fost nevoiți să colecteze sume de bani pentru a le cumpăra de la deținători.

Pe lângă armamentul clasic al grupurilor de partizani (puști, pistoale mitralieră, revolvere etc), luptătorii au deținut și cantități însemnate de explozibil. 

Mai mult, s-a încercat stabilirea unei filiere în interiorul fabricii de armament de la Cugir, în vederea sporirii arsenalului. Partizanii au încercat inclusiv achiziționarea componentelor necesare asamblării unor percutoare care urmau să fie plasate de-a lungul perimetrului de siguranță al adăposturilor. 

Drama grupului Dabija a fost descoperirea de către Securitate în faza organizatorică, înainte ca organizația să se fi desăvârșit logistic și uman, în ziua atacului partizanii posedând 15 arme militare și aproximativ 1200 cartușe. 

Metodele Securității

În lupta contra partizanilor, Securitatea a utilizat mijloacele consecrate: teroarea, șantajul și chiar răpirea persoanelor apropiate. Mijloacele brutale au alternat cu cele perfide, insidioase, menite a înșela vigilența grupului. Doi ofițeri – maiorul Emil Oniga și locotenent-colonelul Iancu Bocan – au fost trimiși în munți pentru a facilita prinderea partizanilor, însă au fost rapid descoperiți. Maiorul Dabija a hotărât executarea lui Oniga, însă decizia a fost amânată în așteparea lui Ștefan Popa, care urma să confirme trădarea acestuia – la începutul lunii februarie, Popa fusese divulgat la Securitate de către Oniga, reușind să scape doar cu prețul împușcării a trei subofițeri. Amânarea execuției va avea consecințe tragice pentru partizani. 

Lupta de pe Muntele Mare

În urma unei trădări, în februarie 1949, Avram Ihuț a fost prins de Securitate în timpul unei deplasări pentru aprovizionare. 

Torturat, a fost obligat să dezvăluie locația adăposturilor. Imediat au fost deplasate în zonă trupe din Batalionul de Securitate Florești, la comanda întregii operațiuni aflându-se căpitanul Mihai Kovacs. Asaltul asupra adăposturilor s-a produs în dimineața zilei de 4 martie 1949, la adăpostul elementului surpriză. 

Deși Lucian Mitrofan, care era de gardă, a reușit să semnaleze prezența trupelor de Securitate, a fost rapid împușcat, iar cei mai puțin experimentați, aflați în primul adăpost, s-au predate în urma unui atac cu grenade. Păstrându-și cumpătul, maiorul Dabija a organizat apărarea celor aflați în cel de-al doilea adăpost, reușind să stăvilească și chiar să respingă pentru moment înaintarea trupelor. 

După mai bine de o oră de luptă, cu muniția epuizată, unii dintre partizani au început să se predea. 

În interiorul acestui episod dramatic s-au consumat câteva momente de un tragism aparte. Deși era însărcinată, Elena Maier a fost ucisă de Oniga, soțul acesteia sinucigându-se sfâșiat de durere. Petru Deceanu și Ioan Cigmăianu au pierit împușcați. 

(Soldați ai trupelor de Securitate, după distrugerea taberei de pe Muntele Mare)

Printre cei care au reușit să scape s-au aflat frații Macavei, maiorul Dabija și Traian Câmpeanu. 

Ultimul a fost dat pe mâna autorităților, câteva zile mai târziu, de către niște țărani din Bistra. 

(Corpul neînsuflețit al partizanului Alexandru Macavei)

Lichidarea ”rămășițelor”

După încleștarea de pe Muntele Mare grupul maiorului Dabija a încetat să mai existe. Unii dintre cei scăpați din încercuire au continuat să străbată pădurile pe cont propriu sau în contact cu alte grupuri de partizani. Cornel Pascu și Ioan Scridon au luat legătura cu organizația lui Ștefan Popa, alături de care s-au retras din nou în munți. Au fost reperați câteva zile mai târziu, când Pascu a fost ucis iar Scridon a fost arestat. 

La 21 martie 1949, obosit și flămând, maiorul Dabija i-a cerut găzduire localnicului Aron Diniș, care, profitând de faptul că ofițerul a adormit în șură, a chemat câțiva vecini alături de care l-a imobilizat și l-a oferit Securității. 

Încolțiți în cele din urmă de Securitate, frații Macavei au primit lupta directă în iulie 1949, fiind înconjurați în comuna Mușca. Răniți, Alexandru s-a sinucis, iar Traian s-a refăcut, dar a fost arestat în septembrie 1949, în timp ce încerca să treacă frontiera. 

Alți trei partizani, Traian Ihuț, Nicolae Salagea și Iosif Clamba, care au scăpat de arestare nefiind prezenți la adăposturile din Muntele Mare în noaptea atacului, au fost vânați unul câte unul. 

În septembrie 1949, Iosif Clamba a fost înconjurat în localitatea Ponor, unde s-a sinucis pentru a evita capturarea. Salagea a pierit în septembrie 1950, într-o ciocnire cu Securitatea, nu înainte de a-l ucide pe unul dintre securiști, iar Ihuț a fost ucis doi ani mai târziu, fiind trădat de către sprijinitori. (Citiți AICI cum a fost asasinat Traian Ihuț).     

(Corpul neînsuflețit al partizanului Alexandru Macavei)

Consecințe

Sfârșitul grupului a însemnat un val de teroare în rândurile celor care au avut contacte cu organizația condusă de maiorul Dabija. Abuzurile au proliferat, fiind operate zeci și zeci de arestări. Procedeele specifice regimului au condus la împletirea dosarelor mai multor organizații anticomuniste din zonă, în vederea realizării unui spectacol juridic de proporții. 

Au fost formate mai mult de 15 loturi, fiind pronunțate peste 300 de condamnări. În lotul al cărui cap a fost considerat însuși maiorul Dabija, s-au pronunțat mai multe condamnări la moarte, după cum urmează: Nicolae Dabija, Ioan Scridon, Augustin Rațiu, Titus Onea, Traian Mihălțan, Gheorghe Oprița și Silvestru Bolfea. Aceștia au fost executați la 28 octombrie la închisoarea din Sibiu și aruncați într-o groapă comună.

Un an mai târziu au urmat condamnarea și execuția lui Traian Macavei. 

Asasinați la Securitatea din Cluj 

În același an, alți membri ai organizației care fuseseră condamnați la sentințe grele au fost transferați la Securitatea din Cluj și uciși fără alte ‹complicații›: Alexandru Maxim, Mihai Angheluță, Nicolae Nițescu, Simion Moldovan, Alexandra Pop, Ionel Robu, Petru Mărgineanu, Mihai Florinc, Emil Dalea, Emil Olteanu, Ioan Bedeleanu, Florian Picoș, Victor Vandor. 

După cum observa istoricul Liviu Pleșa, în cazul grupului condus de Nicolae Dabija un fapt trist, dar destul de evident, este că locuitorii Apusenilor s-au arătat receptivi în a facilita anihilarea partizanilor de către Securitate. Succesiunea de trădări și capturi voluntare, realizată de populație, conturează fresca tristă a tragediei din Apuseni. 

Nicolae Dabija (17 aprilie 1907-28 octombrie 1949)

Gălățean la origine, a rămas orfan de tată de la o vârstă fragedă. Militar de carieră, Nicolae Dabija s-a înrolat voluntar în armată în anul 1926. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial l-a găsit pe tânărul ofițer cu gradul de căpitan în Regimentul 38 Infanterie. Veteran al frontului de Răsărit, unde a luptat neîntrerupt timp de trei ani, Dabija a participat la bătăliile din Istmul Perekop, peninsula Kerci, Kuban și Caucaz, în calitate de comandant al Companiei a 5-a. În acest interval a fost rănit de trei ori, fiind un exemplu de curaj, spirit de sacrificiu și capabilitate militară. 

(Tânărul Nicolae Dabija) 

La începutul lunii februarie 1943 s-a distins în mod excepțional, cu prilejul debarcărilor din zona Novorossiysk. A fost decorat cu numeroase distincții românești și germane: Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a cu spade, Ordinul Steaua României clasa a V-a în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I și clasa a II-a, Crucea Germană de Aur. Ulterior a fost înaintat la gradul de maior. 

În 1946 și-a depus demisia din cadrul armatei, evitând dezonoarea epurării, și s-a stabilit la Arad, începând să lucreze pământul. 

Pentru implicarea în rezistența armată, maiorul Nicolae Dabija a fost condamnat la moarte și executat la Sibiu, la 28 octombrie 1949, la orele 5 ale dimineții. 

Înainte de a fi executat, a strigat ‹Trăiască România!›. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, în Cimitirul Săracilor din Sibiu”.