”Apostolul” Nole (despre profilul social-teologic al modelului în Ortodoxie)

Victoria spectaculoasă a multiplului campion pe zgura de la Roland-Garros care astfel a depășit un record care cu greu va fi egalat în deceniile care vin a scos din amorțire aura neagră a acestui „apostol”, admirat și contestat deopotrivă. 

Nu sunt un mare amator de sport și, oricum, neuitându-mă la televizor de trei decenii, culeg informații și văd crâmpeie exclusiv din/în mediile digitale. Am prins la vremea sa povestea cu Australia și, da, l-am auzit fragmentar și pe un maniac eliberat din clinică pe baza legitimației false de jurnalist și care făcea, metaforic și nu, spume la gură. Am mai văzut, în zbor, un comentariu-două despre respectul față de reguli, esența sportului, și despre sfidare. Din momentul în care identitatea etnică sârbească și religioasă ortodoxă a campionului a fost scoasă insistent în față, am devenit mai atent. Da, a fost și momentul legat de Kosovo, îndelung comentat și acela pro și contra. Că tot am pomenit, nu știu de ce sunt unii de acord cu excluderea sportivilor ruși și bieloruși din competiții, iar acum îl acuză pe Nole că face politică, dar pe cei care îngenunchiau înainte de meciuri în contextul mișcării BLM îi laudă. Totul este politică, inclusiv în sport. Mai precis: politică și bani, mulți, dar foarte mulți bani. Așadar, nesportivul și principialul din mine spune simplu: nu este cazul să jucăm pe cartea ipocriziei, pretinzând epifanii imaculate ale sportului în sine (sic!). 

Legat de imaginea parasportivă a jucătorului sârb, alimentată și „confirmată” de performanțele sportive ca atare, iarăși nu știu de ce ne miră că de el, simbolic, s-au agățat mulți care au resentimente față de Occident, fără a fi automat și putiniști, sau care nu au fost de acord, inclusiv în cheie conspiraționistă, cu măsurile de imunizare în timpul pandemiei recente. Este, la urma urmelor, un proces semiotic arhicunoscut, inițial descris de între timp clasicul de Saussure și aprofundat de o minte genială precum Eco, care iese la suprafață prin idolatria modernă, de la tricourile cu moaca lui Che la articolele din fanstore, adică din magazinul destinat fanaticilor, admiratorilor cei mai admirativi ai unei echipe. Și ca inventarea apei calde să fie patentată, ce altceva sunt, în trecut și azi, simbolul peștelui din catacombe, stema, heraldica, steagul sau sigiliul dacă nu mijloace slabe de confirmare a identității tari, semnale de localizare și adâncire a apartenenței? De la Berdiaev, cel dintâi, apoi de la Voegelin până la Gentile știm cum se structurează aceste teologii politice și, prin lărgirea obiectivului, religiile seculare, dintre care sportul este cea mai răspândită, având „apostoli” pe măsură. 

Până aici, faptul că Nole – rămân la acest nume afectiv aflat pe buzele multora care acum câteva ore au fost martori transportați ai finalei pariziene – este sârb și ortodox nu joacă practic niciun rol. Ce se întâmplă cu el, având sau nu girul sau concursul lui nemijlocit ori al echipei/familiei sale, întruchipeză o formulă aplicată cu succes peste tot și cam tot timpul: de la Pelé la Ioan Paul II și de la Elvis la Elisabeta a II-a. Rațională cum se pretinde, modernitatea are nevoie de figuri, de imagini, de ceea ce impropriu se cheamă icons, cum are nevoie, simetric, de sperietori, de duhuri rele, de vinovați. Portalul romanic cu fecioarele înțelepte refuzându-le pe cele nătânge și gurguii catedralelor începutul mileniului doi creștin s-au mutat funcțional în plină tehnică, în digitalul mileniului trei, în filtrul prin care pipăim indirect realitatea. Suprematismul, cubismul, deconstructivismul sau orice alte tentative, artistice sau nu, de a reface netocmirea originară, dând iluzia că, într-adevăr noul este posibil fără a extermina pe cei vechi, că ideologia este pură în ciuda impurității purtătorilor umani de memorie, au eșuat, imaginarul colectiv de azi fiind la fel de saturat și augmentat precum cel medieval. Mă repet: nimic nou, ci doar altfel. Nici măcar noii ochelari de la Apple nu schimbă fundamental situația ci, paradoxal, o accentuează. Simplu (re)spus, ființa umană are nevoie de imagini, inclusiv de cele cu rol de model, de eroi, de personaje. 

Așadar, în lectură social-teologică, cum ne raportăm la modelele de azi? Este suma modelor expresia epocii? Până unde poate merge traducerea propozițiilor credinței și de unde începe manipularea, impresionarea, șantajul emoțional-intelectual? Cum deosebim duhurile? Ei bine, toată literatura patristică, filocalică și neptică, ne sugerează căi, metode, criterii. Aici, foarte pe scurt, doar un început: modelul îmbrățișat nu ține locul propriei tale vieți, că atunci se cheamă posedare. Un model/reper/exemplu te ajută, nu te subjugă, precum raportul avvă-ucenic nu este o transfuzie, ci o infuzie. Părintele duhovnicesc, prietenii de rugăciune, carte și bere (da, merg bine împreună, dacă ai măsură și nu ai înghițit coada măturii metafizice), Sfinții – toți aceștia, în viața de aici și în cea de dincolo, confirmați sau nu, oferă combustia motorului care rămâi tu și nimeni altul. Ascultarea nu înseamnă să fii pe aparate, să fii hrănit artificial, evlavia nefiind nici comă și nici anestezie prelungită. Așadar, un model compatibil cu dreapta mărturie a credinței te ghidează, nu îți ține ghiozdanul, te încurajează, nu te împinge în piscină, iubindu-te și eliberându-te. Este ca Dumnezeu! 

Acestea fiind zise, pe fugă, să ne bucurăm cu și pentru Nole și să nu uităm să ne întoarcem la campionatul cotidian la căpătul căruia ne așteaptă, dacă jucăm corect, marele trofeu: mântuirea.

Doxa!