Istoria ultimului război mondial este complicată. Nu se rezumă și nu se explică nici prin rusofobii de prost gust, și nici prin ”victoria asupra fascismului” ca pretext pentru glorificarea celuilalt totalitarism.
Totodată, raportarea la ultimul război, și prin extensie la regimurile ori ideologiile care l-au provocat, întreținut și mai târziu parazitat, NU poate să rămână (doar) morală, pentru că există riscul ca acest raport moral să devină FETIȘ, chiar kitsch: e din ce în ce mai puțin vorba despre înțelegere, și e din ce în ce mai mult un egocentrism, care ne face să ne simțim bine că am adoptat ”poziția corectă”, fără să mai știm sau să mai pricepem prea multe din contextul, motivele, cauzele, natura evenimentelor. Acesta este un risc al exersării (necesare) a memoriei, mai ales a exersării ritualice.
Cu atât mai mult, cu cât în Estul Europei nu există probabil nicio ”lecție” de învățat despre ww2 în termenii moralismului ăsta pios ”au murit pentru noi, ca noi să trăim în pace”, când la noi pacea n-a însemnat și libertate, sau – ce să folosim vorbe mari! – măcar decență.
În acest sens, nu există în realitate nicio "Zi a Europei" în Estul Europei, oricât încercați s-o suciți. Să începem printr-o ”Zi a Ocupației și a Studierii Minimelor Argumente Filosofice și Economice Anti-Colectiviste și pro-Libertate și Proprietate Privată”, gen.
Poate așa scăpăm de țățismul pios al instrumentalizării milioanelor de morți pe altarul ceremonios al confortului moral în care ne ”simțem” bine.