"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
An de an, fie că vorbim de Ziua Victoriei, Ziua Națională a Rusiei sau diverse momente din panoplia poporului sovietic, Moscova nu uită să își plimbe, într-o Românie încă tratată ca simplă anexă lipsită de respect față de Marele Prieten de la Est, goarnele propagandistice ce difuzează mesaje disonante în raport cu istoria noastră națională.
În România, campionul incontestabil al unei contestabile retorici, care de ani de zile contribuie la menținerea relațiilor româno – ruse într-o zonă de rezervă tensionată, este ambasadorul Valery Kuzmin. După aproape un deceniu de serviciu în Republica Moldova, perioadă în care mica Românie de peste Prut a uitat de „Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului Republica Moldova – NATO”, nemaifăcând decât pași formali în direcția asumată prin proiect, Kuzmin a desantat în România anului 2016 la doar trei săptămâni după inaugurarea Scutului de la Deveselu, cuvântând cu aer amenințător despre potențialul pericol pe care obiectivul militar îl reprezenta pentru Rusia. Ulterior, în anii care au urmat, tot de numele lui Kuzmin s-au legat și câteva episoade celebre de atac la nivel de țesut identitar, și am aminti aici doar sonorele incidente ale opiniilor agresiv exprimate la Universitatea din Constanța sau legătura sa cu conferința lui Umnov-Denisov, autorul teoriilor conform căreia dacii au fost protoslavi pe baza interpretării ”tăblițelor de la Sinaia”.
Indiferent față de reacțiile publice stârnite de-a lungul timpului, Kuzmin a recidivat cu nonșalanță zilele trecute, cu prilejul ”aniversării a 78 de ani de la Marea Victorie a popoarelor Uniunii Sovietice în Marele Război Patriotic”, conferențiind în stil propriu la evenimentele propagandistice organizate de Ambasada Rusiei în țara, la căpătâiul invadatorilor, violatorilor și criminalilor sovietici ce au pătruns în România pe tancuri americane din urmă cu aproape 8 decenii.
La teatrul ieftin organizat pe 4 mai la Memorialul Eroilor Sovietici de la București, Kuzmin a subliniat că Marea Victorie a fost ”rezultatul eforturilor eroice ale tuturor popoarelor Uniunii Sovietice” și a remarcat importanța păstrării memoriei faptei lor. Mai grav, însă, Ambasadorul Rusiei a declarat că sărbătoririle Zilei Victoriei capătă ”o semnificație simbolică aparte” într-o situație în care ”odată cu participarea NATO pe continentul european, și mai ales în Ucraina, asistăm la o renaștere a ideologiei naziste, mișcările neonaziste prind putere, rusofobia a căpătat proporții fără precedent”. Nederanjat de vreo monitorizare a Ministerului Român de Externe, și nesancționat apoi în vreun fel, Valery Kuzmin a remarcat apoi că ”participarea reprezentanților organizațiilor publice românești la ceremonia de depunere a coroanelor indică menținerea firului de legătură între generațiile Rusiei moderne și României și strămoșii noștri - soldații sovietici și români, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, care au luptat împreună, umărul umăr, și au câștigat lupta cu „ciuma maro”.
Mesajul de anul acesta al șefului agenturii kremlineze în România nu este decât o variantă reșapată a atacului la memoria și demnitatea națională, comis în urmă cu trei ani, cu deplinul concurs al placidelor autorități române.
”Observăm cu satisfacție că popoarele din Rusia și din România au întâmpinat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial drept aliați care au luptat umăr la umăr, pentru eliberarea Europei Centrale și de Est. A fost întoarsă pagina neagră a crimelor regimului Antonescu, care a adus România în pragul catastrofei naționale. Decizia înțeleaptă și vizionară luată de Regele Mihai I, susținut de eminenți politicieni și lideri militari români, a permis României să se întoarcă în familia învingătorilor, să recupereze Transilvania de Nord, ruptă din trupul țării cu binecuvântarea lui Hitler, și, în final, să devină membru cu drepturi depline al ONU”, declara în 2020 onorabilul Kuzmin, rescriind din poignet o întreagă și dureroasă istorie.
În realitate, ”aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, peste 150.000 de militari români care depuseseră armele pe frontul Moldovei, pe 23 august, la apelul Regelui Mihai, au fost încărcați în vagoane de vite și duși în prizonierat în lagărele adâncurile Uniunii Sovietice. ”Aliați” și ”umăr la umăr”, peste o treime din acești prizonieri au murit pe drum. ”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, zeci și zeci de ofițeri ai Armatei Regale au fost batjocoriți în fața militarilor lor, unii fiind împinși la sinucidere.
”Aliați” și ”umăr la umăr” cu românii, în jur de 1 milion de soldați sovietici au ocupat, din septembrie 1944 România, dedându-se la jafuri, violuri și crime împotriva populației civile. ”Aliați” și ”umăr la umăr”, după 6 ianuarie 1945, în baza unui ordin al Armatei Roșii surori și prietene (nu-i așa, d-le Kuzmin?), toți cetățenii români etnici germani – bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani – au fost ridicați și trimiși în Siberia. ”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii, celor 30.000 de sași din Ardeal și celor 33.000 de șvabi din Banat, în drumul lor către Gulag li s-au adăugat și o sumedenie de etnici români, găsiți la întâmplare și ridicați pur și simplu de pe stradă. ”Aliați” și ”umăr la umăr” cu sovieticii domnului Kuzmin, 100.000 din cei 300.000 de români deportați în Gulag și-au lăsat oasele în stepele sovietice, murind pe ”calea reconstrucției URSS”, iar mulți dintre cei care au reușit să se întoarcă, după ani de zile în țară, au fost întâmpinați cu cătușe la sosire, luând calea altor pușcării.
Una peste alta, pentru un ex-kaghebist care siluiește constant istoria națională, când vrea și cum poate, după modelul folosit în 1944 de eroii eliberatori care ne violau bunicile, retorica izvorâtă din convingerea că România a fost ”salvată” de ”crimele regimului Antonescu”, la 23 august, cu bocancul pe piept și PPȘ-ul în ceafă, nu mai reprezintă o noutate.
Politrukul Kuzmin, cel care ne calibrează constant istoria națională, ar trebui, totuși, să primească un răspuns oficial pentru la fel de oficialele sale obrăznicii. Iar o comemorare națională a celor 78 de ani scurși de la ocuparea de către armata roșie a teritoriului românesc, în locul sărbătoririi a 78 de ani de la Victoria Coaliției antihitleriste, ar fi, probabil, răspunsul cel mai oportun, demn și adevărat al istoriografiei românești.
