Nemulțumirea ca mod de a fi

Unii văd în aprobarea spontană a demersului privind data Paștilor de către oameni distanți sau chiar mai mult decât atât față de Biserică (instituțional) și credință (ca ipoteză) o dovadă că inițiatorii sunt de rea credință. Dar de ce ar fi? Nu tot vorbim despre misiune, nu avem chiar preoți misionari, sectoare misionare în centrele eparhiale, o disciplină cu acest nume la Facultățile noastre? Nu și în numele misiunii ca mărturie - prima treaptă a cunoașterii și acceptării reciproce - construim parohii în diaspora, dincolo de nevoile pastorale proprii? Nu în orizontul acesta au studiat și studiază ortodocșii în mai toată lumea? De ce în loc să îi felicităm pe frații noștri ne năpustim cu nevricalele unei mame căreia i-a scăpat copilul din curte? O să îl calce mașina nihilismului, o să îl răpească ecumenismul spurcat, o să se infesteze cu globalism și alți viruși? De unde această furie care, în profunzime, este expresia unei mari și neorganizate frici aflate în concubinaj cu ignoranța?

Da, demersul ca atare este la prima vedere cel puțin ciudat. Auzi, petiție pe internet! Ce și cine se cred ăștia? Pe cine reprezintă și în numele cui vorbesc? Cum își permit în general să ridice privirea spre Sinod? Ei bine, ei sunt ca noi toți ceilalți care, culmea blasfemiei, avem și fir optic în casă, bă chiar plătim lunar pentru robia digitală. Iar dacă internetul este noua gazetă, de data aceasta cu un public cititor instant - de la graba asta, care nu lasă timp de gândire, vin și cele mai multe reacții viscerale -, de ce nu ar circula prin el propunerea amintită? Poate că unii nu știu, dar la Patriarhie, precum la Guvern, Președinție sau Parlament vin zilnic sute de mesaje, petiții și memorii în format electronic. Petiția asta este una dintre ele, fix pe măsura tehnică și emoțională a epocii.

Apoi, unii se grăbesc să denunțe grija înainte de toate a inițiatorilor pentru celebrarea Paștilor cu heterodocșii, ignorând unitatea oricum fragilă din interiorul propriei noastre Ortodoxii internaționale. Eu nu am citit asta. Am citit doar că unitatea (dogmatic-calendaristică) dintre noi este o posibilă pildă pentru unitatea (strict calendaristică) cu alții. La orizontul atacurilor la care este supus în general Creștinismul, de la corectitudinea politică la persecuțiile sângeroase, de la ideologii drăcești la tot felul de aparent obiective prevederi legale (mă repet: despre chestiunea legată de polemica privind "dogmele religioase" din proiectul legii învățământului nu am citit mai nimic în bulele noastre), a întări tot în general faptul obiectiv, nu doar sentimental, al revendicării identitare din Evanghelia lui Hristos este ceva demn de dispreț?

Și, da, acum a avut loc, precum în urmă cu un secol, doar punerea în discuție a temei. urmează în chip obligatoriu dialogul, dezbaterea. Tocmai faptul că, în 1924, nu s-a dezbătut suficient, am ajuns în această schizofrenie ca de Crăciun să fim cu Washingtonul, iar de Paști cu Moscova (și cu toți ceilalți). Pe scurt, dialogul în duh și cu onestitate, operând cu termeni clari și fără mize concurențiale, aceasta este calea. Din punctul meu de vedere și al multora dintre inițiatori. 

În fine, chestiunea politică. Mimarea angelismului - nu are ce căuta politica în cele ale religiei - este tocmai punctul neașteptat de întâlnire al unora mai vocali dintre noi și contestații progresiști. Toți vor același lucru, dar nu știu cum să facă operațională ruptura. Or, Mântuitorul spune din capul locului că distincția strictă dintre Cezar și Dumnezeu este soluția. Iar asta nu înseamnă nicidecum evacuarea dimensiunii politice, a celei care decurge din cetățenia pământească într-un timp și pe o hartă date, din identitatea religioasă, așa cum nici ignorarea sau combaterea acesteia din urmă, reflex al cetățeniei spirituale, nu poate să aibă loc fără transformarea oricărui regim politic într-o dictatură. Ateismul și teocrația se exclud reciproc, iar dacă așa stau lucrurile, poate exista o trăire religioasă plenară ignorând locul și vremea care mi-au/ne-au fost hărăzite de Dumnezeu? La fel, pot/putem fi un antreprenor, dascăl sau muncitor în societate fără a încadra contribuția mea/noastră la binele comun inclusiv din perspectiva ethosului religios? 

Una pesta alta, s-a spus bine: rețelele de socializare nu țin locul nici catedrelor, nici amvonurilor și nici spațiilor de întâlnire și discuție. Poate că ne-am cam obișnuit în pandemie cu avatarul acesta tehnic, în spatele căruia unii prind curajul lașului anonim, motiv întemeiat să facem ceea ce seraficul și echilibratul, multîndurătorul și înaltpreacinstitul vlădic pontic a tot spus mai acum câteva luni: Jos măștile! Să ne privim ochi în ochi, inimă în inimă și, cred și mărturisesc, vom reuși cu ajutorul lui Dumnezeu să ne înțelegem și cu mintea.

Hristos a înviat!