Profilul unui erou necunoscut: bănățeanul Ioan Beg, unul dintre cei mai eficienți partizani ai României. A împușcat securiști și milițieni, rezistând 8 ani la cel mai înalt nivel posibil, cu moartea pre moarte pășind. Gruparea Liviu Vuc-Ioan Beg

De la 16 la 18 ani, tânărul Nicolae Ciurică i-a ajutat cu alimente, hrană și informații pe partizanii bănățeni din organizația colonelului Ion Uță (foto dreapta sus), cea mai ofensivă grupare armată anticomunistă din România. În iulie 1950, Ciurică s-a alăturat cu arma în mână grupării, participând la numeroase încleștări sângeroase cu trupele de Securitate, Miliție și Armată. Va scăpa din nu mai puțin de 8 împresurări securistice, vor muri martiri lângă el.

Tânărul va fi arestat prin trădare, în noaptea de 21 spre 22 aprilie 1954 (se-ntâmpla în Săptămâna Mare, în anul acela Paștele cădea pe 25 aprilie). Va fi torturat abominabil, însă Nicolae Ciurică nu și-a trădat frații de arme și susținătorii, trecând prin chinuri ca unul fără de carne. Avea să fie condamnat la 25 de ani de închisoare din care a executat 10, până la decretul din ‘64. La proces, Securitatea solicitase condamnarea lui la moarte. Nu doar domnul Nicolae Ciurică, ci întreaga sa familie avea să fie hărțuită și supravegheată drastic de Securitate până în decembrie 1989. 

În cele ce urmează va fi vorba despre o grupare de partizani foarte puțin cunoscută. Mă refer la organizația Liviu Vuc-Ioan Beg (1948-1958) care a acționat timp de 10 ani în zona de Est a Banatului, majoritatea luptătorilor fiind din comuna Zorlențul Mare. Rezistența lor a fost la cel mai înalt nivel. În primii ani (‘48- decembrie ‘52), liderul grupării a fost medicul Liviu Vuc, erou rănit în sângeroasele încleștări din Peninsula Kerci. În ‘48, Vuc avea să-i trimită un emisar colonelului Ion Uță – liderul celei mai importante grupări de partizani din Banatul Montan – în vederea unificării forțelor. La rându-i, și Uță va răspunde prin trimiterea unui emisar, însă apropiata moarte a colonelului (8 februarie 1949), prin trădare, în luptă cu Securitatea, a făcut imposibilă o întâlnire între cei doi lideri.  

Partizanii supraviețuitori ai grupării Uță vor plănui, în primăvara-vara lui 1952, o întâlnire cu luptătorii din gruparea Vuc, însă aceasta nu va fi posibilă din pricina unui nou val de arestări securistice – o parte din partizani sunt arestați și ajung în fața plutonului de execuție, alții mor în luptă, cu arma în mână. Din cele ce urmează veți afla despre cumplita dramă a doctorului Vuc, dar și despre necunoscuta epopee a partizanului Ion Beg, de loc din Zorlențu Mare, care a rezistat mai bine de 8 ani în munți, la cel mai înalt nivel posibil, împușcând securiști și milițieni atunci când situația a cerut-o. 

Pentru a arunca o rază de lumină și asupra partizanilor din zona de Est a Banatului, în cursul interviului acordat de domnul Nicolae Ciurică am citat și am sintetizat și o serie de informații prezentate de istoricul și cercetătorul Dorin Dobrincu în articolul ”Grupul bănățean de rezistență Liviu Vuc-Ioan Beg (1948-1958)”, publicat în ”Memoria. Revista gândirii arestate” (detalii AICI). În cele ce urmează vă prezint pasajele din volumul ”Nunta partizanului cu moartea” (îl puteți comanda AICI) care fac trimitere la atât de puțin cunoscuta grupare Vuc-Beg:

Nicolae Ciurică: Vânați cu o cruzime extremă, eram din ce în ce mai puțini și mai izolați. În primăvara lui ‘52, prin mai, când nici nu bănuiam ce tăvălug ne va lovi în august-septembrie, Nistor Duicu, Victor Curescu și cu mine plănuisem să luăm legătura cu Liviu Vuc și cu ortacii din jurul lui, care acționau în zona de est a Banatului, dar o lăsaserăm baltă. Erau prea multe trupe de Securitate, Miliție și Armată în regiune. Prin ‘48, Vuc trimisese un emisar la colonelul Ion Uță, care la rândul lui i l-a trimis pe Nistor cu un răspuns. Atunci se hotărâse o colaborare între grupări, numai că Uță avea să moară curând și nu a mai avut timp să-l întâlnească pe Vuc în carne și oase. Apoi legăturile au rămas sporadice. Și Vuc urma să fie capturat în decembrie 1952. 

Răzvan Gheorghe: Mă bucur că ați adus vorba și despre gruparea constituită în jurul medicului Liviu Vuc, figură de un dramatism accentuat. Pentru uzul cititorilor, voi sintetiza o serie de informații prezentate de istoricul și cercetătorul Dorin Dobrincu în articolul ”Grupul bănățean de rezistență Liviu Vuc-Ioan Beg (1948-1958)”, publicat în ”Memoria. Revista gândirii arestate”.   

Rănit pe front

Liviu Emilian Vuc (apare ortografiat și sub formele ”Vucu”, ”Wuc” sau ”Wuk”) s-a născut fie la 12 ianuarie 1903, fie la 19 ianuarie 1913, potrivit altor date, în comuna Zorlențu Mare, județul Caraș-Severin.  Provenea dintr-o familie înstărită și respectată, ambii părinți erau funcționari. A urmat liceul la Lugoj pentru ca mai apoi, începând cu 1929, să studieze Medicina la Nancy și la Strasbourg. În 1932 se transferă la Universitatea din Cluj iar în 1935 se alătură Mișcării Legionare și e ales președinte al Societății Studenților în Medicină. Din această poziție va organiza o grevă în urma căreia va fi exmatriculat timp de un an. În 1938 își susține teza de doctorat, ulterior e încorporat și trimis la Institutul de Medicină Militară. Va participa la luptele de pe frontul de Răsărit ca medic militar cu gradul de locotenent. În primăvara lui ‘42, în timpul sângeroaselor încleștări din Peninsula Kerci, e rănit la genunchi de o șchijă, fapt care va atrage după sine, în ‘43, lăsarea sa la vatră. Rămas cu infirmitate, Vuc va lucra ca medic în câteva comune bănățene, până la urmă revenind în Zorlențu Mare unde va continua să practice medicina. 

Intrarea în clandestinitate

Se înscrie în PNȚ și e foarte activ în timpul campaniei ce prefațează alegerile parlamentare din noiembrie 1946, scrutinul fiind fraudat masiv de comuniști. După 14 iulie 1947, momentul înscenării de la Tămădău, când PNȚ este destructurat cu brutalitate, Vuc se va alătura organizației legionare clandestine din zona Reșița. Când și aceasta e zdrobită în urma descinderilor și arestărilor, medicul dispare de la domiciliu, conștient că altfel va fi arestat și aruncat în pușcărie. O perioadă activează alături de grupul Chera (ortografiat și ”Kera”), care însă va fi lichidat destul de repede.   

Gruparea condusă de Liviu Vuc 

În aspra iarnă dintre ‘48 și ‘49, Liviu Vuc devine liderul unui grup de fugari. Primii i se alătură preotul Anton Atnagea (uneori ortografiat ”Hatnagea”) și fiul său Virgil, ambii legionari, apoi Ioan Beg și Ștefan Drăgan, în octombrie 1950. Toți aceștia sunt din Zorlențu Mare. În cursul lui 1951 îi urmează și Iosif Hlobil (uneori ortografiat ”Hlöbel”) din satul Scăiuș, pe care autoritățile îl considerau dezertor fiindcă a refuzat să servească armata comunistă. Izverna-Zorlențu Mare era zona predilectă de activitate a grupării, care obișnuia să se mute de la un sălaș la altul și dintr-o pădure în alta în funcție de necesități. Se pare că prin intermediul lui Hlobil, într-o perioadă în care acesta încă nu luase definitiv calea pădurii, gruparea lui Vuc l-a contactat pe Ion Uță, răspunsul favorabil al colonelului fiind întors de Nistor Duicu și Gheorghe Cristescu. Așa cum știm, Uță și Vuc nu aveau să se întâlnească în viața asta. 

Arestarea. Condamnat la muncă silnică pe viață

Vuc rămăsese invalid de pe front și pe deasupra suferea de inimă, viața de proscris a fost extrem de dificilă pentru el. În pofida riscurilor enorme, a coborât deseori în sate și i-a ajutat pe oamenii locului, i-a consultat și i-a sfătuit cum a știut mai bine, nu și-a lepădat menirea de medic. Depistat în podul unui susținător din satul Sălbăgelu Vechi, în toamna lui 1952, în urma unei percheziții care l-a luat ca din oală, Vuc reușește totuși să scape și se face nevăzut, în ciuda infirmității, însă va fi capturat destul de curând, în noaptea de 5 spre 6 decembrie, în locuința amantei. Împreună cu mai mulți susținători e judecat într-un lot compozit din care fac parte și trei partizani din gruparea Uță: Iancu Baderca, Gheorghe Balica și Victor Curescu, despre care știm deja că urmau să fie condamnați la moarte. Sentințele celorlați au fost deosebit de dure, dar măcar au reușit să evite plutonul de execuție. Liviu Vuc și Ion Cioca vor fi condamnați la muncă silnică pe viață iar Ștefan Drăgan va primi 25 de ani de temniță grea. La pușcărie ajung și preotul Atnagea cu fiul său. 

Ion Cioca 

De loc din Zorlențu Mare și neafiliat politic, Cioca fusese unul dintre cei mai importanți susținători ai grupării Vuc. Pe lângă hrană, îmbrăcăminte și informații, îi îndemnase pe partizani să-și construiască un adăpost în apropierea sălașului său. Posesor al unei arme Mauser, le asigurase paza, dându-le de veste dacă apăreau trupe sau orice alte pericole. În august 1952 i-a avertizat că se apropiau mai multe camioane cu soldați, ortacii reușind astfel să dispară în pădure. În primăvara-vara lui ‘52, când dumneavoastră, domnule Ciurică, Nistor Duicu și Vlad Curescu intenționați să luați legătura cu medicul Vuc, gruparea acestuia era alcătuită din patru ortaci.     

Drama lui Liviu Vuc

Nu se știe dacă Vuc doar a simulat nebunia, în bestialele anchete de la Securitatea Caransebeș și Securitatea Timișoara, pentru a mai domoli torturile, sau dacă acele suplicii i-au declanșat afecțiunea psihică de care va suferi întreaga viață, însă acest din urmă scenariu este cel mai plauzibil. Mărturiile unui deținut care l-a întâlnit în penitenciarul Aiud amintesc ura de moarte pe care o manifesta față de orice gardian sau uniformă, ură cauzată tocmai de abominabilele torturi îndurate. Nu de puține ori, colegii de suferință erau nevoiți să-l tempereze, fiindu-le teamă că atitudinea medicului va cauza și sancționarea lor. Alte mărturii susțin că avea mințile rătăcite, ceea ce poate reprezenta un argument că nu jucase teatru în timpul anchetelor. Eliberat în ‘64, la decret, scurta sa viață urma să fie împărțită între etape de luciditate, când își va consulta pacienții, trăind retras la marginea societății comuniste, și episoade în care afecțiunea prelua controlul, când se izola total și destrăma țesături. S-a prăpădit fie în cursul lui 1967, fie în 1969, nu știm mai nimic despre ultima sa perioadă și despre împrejurările morții.    

O nouă trădare 

După ce Vuc și alți câțiva ajung în pușcării și lagăre de exterminare, în libertate mai rămân doar Ioan Beg și Iosif Hlobil. Vor rezista la cel mai înalt nivel, indiferent de obstacole și consecințe. În urma unei ciocniri cu trupele de Miliție, la 8 mai 1953, cei doi îl împușcă mortal pe un milițian, îl rănesc grav pe un altul și reușesc să fugă în pădure. Urmează o trădare dramatică. Securiștii o racolează chiar pe soția lui Ioan Beg, Floarea, care le dezvăluie că cea mai importantă susținătoare a partizanului este Floarea Dincea, nepoata lui de soră. Aceasta e arestată discret, e schingiuită și zdrobită la Securitatea Timișoara, fiind pusă în libertate după ce se angajează să-l vândă pe Ioan. 

Martiriul lui Iosif Hlobil, o pildă incandescentă 

Drept urmare, sub pretextul că le-ar aduce provizii, îi cheamă pe cei doi ortaci la un sălaș înconjurat de trupe. Acest episod are loc în ziua de 20 august 1953. Pentru orice eventualitate, femeia primise și un flacon cu narcotice pe care ar fi trebuit să-l toarne în mâncarea ”bandiților”, însă lucrurile se precipită și nu mai are timp să-și ducă planul până la final. Ioan Beg îi simte pe securiști, deschide focul și aruncă mai multe grenade, izbutind să spargă împresurarea și să dispară, cu toate că e rănit la picior. În schimbul de focuri e rănit și un plutonier de Miliție. La rându-i grav rănit, Iosif Hlobil cade capturat. Va da dovadă de o tărie de-a dreptul neverosimilă: nu le va spune absolut nimic securiștilor, deși va fi torturat timp de șase luni până când va muri în chinuri. Pe nedrept necunoscut, sacrificiul lui rămâne o pildă incandescentă.     

Epopeea partizanului Ioan Beg

La fel de necunoscută rămâne epopeea lui Ioan Beg, unul dintre cei mai prolifici și mai versați partizani ai României, care avea să fie arestat abia la 17 decembrie 1958, evident că prin trădare. Va fi bătut și torturat cu sălbăticie, aceeași soartă o vor avea mulți dintre țăranii care l-au susținut de-a lungul anilor. Securitatea angrenase numeroase forțe în vânarea lui, la un moment dat fiind ajutată din plin și de Liviu Vuc, care la acel moment nu mai era în deplinătatea facultăților mintale. Totuși această colaborare l-a salvat de pedeapsa capitală în timp ce foștii săi camarazi, tăcuți ca o groapă comună, urmau să sfârșească în fața plutonului de execuție. 

La 11 iunie 1959, Ioan Beg e condamnat la moarte împreună cu Nicolae Ioan Cioaca, Gheorghe Drăgan și Martin M. Bugarin zis ”Labău”. Recursul e respins imediat. Vor fi executați la 29 septembrie 1959, în penitenciarul Arad. ”Istoria acestui grup scoate în evidență latura mai puțin cunoscută a rezistenței armate anticomuniste, în care Securitatea a încercat să-i folosească pe foștii partizani pentru prinderea celor încă liberi. În acest caz, drama fostului lider, dr. Liviu Vuc – care își pierduse uzul constant al rațiunii – va fi fost cu atât mai mare cu cât el avea perioade în care își recăpăta capacitatea de a înțelege ce se întâmplase/întâmpla cu el”, punctează istoricul Dorin Dobrincu în articolul amintit.