Depresia

nu este o simplă boală punctuală, o criză sau un puseu, o inflamație sau fractură. Ea este numele rece al unui vulcan de sentimente, închipuiri, insomnii, refuzuri, zbateri, lacrimi și pastile care, dacă nu te anulează, te amăgesc. De ce și cum a ajuns boala noastră civilizațională, despre asta s-a scris competent. Dincolo de șarlatanii domeniului, la concurență cu nemernicii în reverendă, așteptând toți onorariul, plata, psihologii onești și duhovnicii de vocație pot depune mărturie despre complexitatea acestei căderi în sine, în craterul propriilor arderi. Iată de ce, a nu trata cu suficiență depresia reprezintă primul pas terapeutic. 

Fără a ignora tragediile altora, mă gândesc aici și la depresia oamenilor credinței, la tristețile și furiile pe care le declanșează, le întrețin și le adâncesc raporturi de autoritate viciate, la deznădejdea preotului lăsat de episcopul său cu ochii în soare, la amărăciunea unei paternități compromise, la privirile speriate ale copiilor, la oftatul preotesei. La fel, mă gândesc (și mă rog) la (pentru) monahii a căror aripi îngerești au fost tăiate, la trupurile lor dezonorate.

La urma urmelor, după faza beton, a construcțiilor, Bisericii noastre îi revine misiunea urgentă a taumaturgiei, a vindecării. În afara sau în interiorul comunității de credință, boala minții care este legată de cea a sufletului, are nevoie de medic, nu de judecător, de etichete. Poate acum pricep unii de ce în mijlocul Liturghiei suntem îndemnați să ne ținem sus inimile, mulțumind ca atare Domnului. Și tot măcar acum reînțelegem de ce învierea trupului înseamnă și învierea sufletului deopotrivă. 

Oare ne putem imagina cu adevărat ce depresivă ar fi fost lumea, fără osebire, dacă nu am fi primit precum un balsam nesperat vestea că

Hristos a înviat!