Despre moarte, jurnaliști și jurnalism

Văd la mai mulți foști colegi jurnaliști texte pline de compasiune despre moartea unei tinere jurnaliste și aspre condamnări ale depresiei și ignorării depresiei. Nu mă pricep la depresie, dar nu văd nicăieri o discuție despre ce înseamnă munca unui jurnalist (nici măcar la jurnaliști cu ocazia morții unuia dintre ei!).

(Altă paranteză, în urmă cu vreo 20 de ani un coleg de redacție mă întrebă „Câți oameni de peste 50 de ani vezi pe-aici?” – mă uit în jur, cred că erau vreo doi, am ținut minte întrebarea asta.)

Să le luăm pe rând: cu cât era plătită fata care tocmai a murit și câte ore muncea pe zi? Cum era plătită: salariu fix, o parte salariu fix și restul la bucată, doar la bucată? Era cumva plătită pe cartea de muncă cu salariul minim pe economie și restul în diverse forme? La câte publicații trebuia să muncească pentru a-și asigura traiul zilnic? Puse grămadă, veniturile ei le egalau pe cele ale unui șofer de deputat/ minister (adică peste 1000 euro)?

În ce măsură se respecta legislația muncii în redacțiile pe unde lucra? Exista un program fix? Orele suplimentare erau plătite? Avea la dispoziție resursele necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care îi erau atribuite? Cam de câte ori se modificau obiectivele la un proiect în timpul lucrului la respectivul proiect, doar pentru că așa i se năzărea șefului? Era căutată de șefi la telefon/ pe email/ mesagerie în zilele libere/ concedii/ după încheierea programului de lucru? Cu ce frecvență se întâmpla asta? Câte i se aruncau ei în cârcă pentru că altcineva nu și-a făcut treaba și totuși era nevoie să fie rezolvată beleaua, dar nu spunem că Xulescu nu și-a făcut treaba, să nu ne certăm între noi, să ne înțelegem ca oamenii?

Altfel da, e foarte mișto discuția despre dedicație și pasiune și cum trăiești pentru jobul tău. Înainte de pandemie am dus-o la groapă pe o fostă colegă de redacție pe care alcoolul a paralizat-o și a aruncat-o la Bălăceanca. Eu și încă un coleg, nimeni altcineva în afara familiei. N-aveam 40 de ani când au început să-mi moară unul câte unul foști colegi de prin diverse redacții, abia trecuți de 40-45 de ani. Da, e frumos să scriem chestii emoționante, de suflet și apoi să ne întoarcem la bătaia de joc de zi cu zi, patroni și șefi mizerabili, stilul românesc de muncă heirupist și total în afara legii (posibil ca pe unde a lucrat fata asta să se respecte legea la milimetru, ceea ce ar fi un caz unic în țara românească). Cred că întrebarea trebuie actualizată: câți colegi peste 40 de ani vezi prin redacție?

Dumnezeu s-o ierte!