Amintiri din comunism. Drama lui Emil von Becker, sculptorul Casei Regale

Sculptorul Emil von Becker, despre care am mai scris la Revista 13, a creat numeroase lucrări spectaculoase, de o deosebită frumusețe: monumente publice, funerare, statui, clădiri publice, private, cu sculpturi ornamentale, busturi, cavouri, grădini publice sau particulare, medalistică, numismatică, măşti mortuare.

Astăzi, artistul este pe nedrept uitat, și o mare parte din lucrările lui au rămas nesemnate sau au fost distruse pur și simplu, o pedeapsă dată de comuniști pentru că a avut „neobrăzarea” să fie sculptorul Casei Regale!

Singurii care s-au luptat pentru reabilitarea și recunoașterea maestrului au fost nepoata lui, Rodica Filip von Becker și fiul acesteia, Șerban.

Cu doamna Rodica Filip von Becker am vorbit în urmă cu mai mulți ani, pe vremea când scriam la Ziarul Adevărul, și de la dânsa am aflat toate aceste povești despre viața marelui artist, pe nedrept șters de comuniști din memoria neamului românesc. Întâmplarea face ca soțul meu să fie rudă cu doamna Rodica Von Becker. Mama lui, Viorica Mărculescu (Mateescu), a fost verișoară primară cu nepoata sculptorului.

Printre cele mai cunoscute lucrări ale artistului sunt statuia „Avântul Țării” de la Cișmigiu, cariatidele de pe Universitatea București și splendidele sculpturi exterioare de la Palatul Cantacuzino situat pe Calea Victoriei (Muzeul George Enescu).

Mai jos, vă lasă să citiți câteva fragmente extraordinare din cartea „Bucureștii sculptorului Emil Wilhelm von Becker”, carte scrisă de doamna Victoria Dragu Dimitriu și apărută la Editura Vremea.

Viața în epoca interbelică

„Beckerii aveau mulți prieteni la Bușteni, din intelectualitatea de vază a orașului, cum era medicul G. Cataru, cum era directorul liceului din Bușteni, profesorul Vintilă Mărculescu, despre care simt nevoia să spun, spre știința cititorilor, că a fost un dascăl excepțional, care a pus condeiul în mâinile multor generații de copii ai Buștenilor. Și astăzi, cei mai în vârstă locuitori ai orașului își amintesc de contribuția lui însuflețită la viața culturală a Văii Prahovei. Era înzestrat cu spirit organizatoric, cu har muzical, fiind un talentat violonist. El a organizat corul bisericii din Bușteni, el dirija, și s-a ocupat de cor până la moartea sa, cu mult înainte de vreme, în 1939. A fost un bun prieten cu Otata (sculptorul Emil von Becker, n.m.). De alftel, eram și rude prin alianță. Soția profesorului Mărculescu, Maria, (tanti Mica), născută Șerbănescu, era sora tatălui meu, Stelian Șerbănescu. Avea o voce minunată, pe care a alăturat-o corului bisericii, dându-i strălucire. Cânta și la pian. Otto Schiel, patronul fabricii de hârtie din Bușteni, primar al orașului între războaie, i-a oferit o primă consistentă, din care ea a cumpărat un pian pe care l-a adus acasă. Copiii ei, verii mei, Viorica și Mișu, aveau o bună educație muzicală, cântau, fiecare, la două instrumente, pian și vioară. (…).

În vacanțe mergeam pe Valea Cerbului, la Gura Dihamului. Luau parte toți membrii familiei și prietenii de la Bușteni, de la București, ne adunam vreo 30 de persoane. Se pregăteau bunătăți, se umpleau coșuri cu mâncare și băutură, se lau pături și, dimineața, în jurul orei 10, se pornea cu mic cu mare, cu jupânese, ordonanțe și bucătărese, spre locul unde, în fiecare an se petrecea în acea zi. Odată ajunși, se aranjau păturile la umbra brazilor, iar băuturile era puse lângă mal, în apa rece ca gheața. Se petrecea cu mare veselie, cu lăutari, vin bun, grătar, ca oamenii fără griji. Copiii se jucau cu mingea, alergau și încercau să treacă, cei mai curajoși, pe celălalt mal al râului. Zis și făcut. Verii mei, Viorica, în vârstă de 10 ani și Mișu, de 8, au hotărât să trec cu ei peste apă, pe o scândură îngustă, ei ținându-mă de poalele rochiței, unul în față, celălalt în spate. Dar la mijlocul drumului am călcat în gol, m-am dezechilibrat și am picat în apă. Panică mare! Toată familia s-a pornit să țipe, să alerge pe mal, a căzut fetița, a căzut Rodica! Apa era foarte rece, curgea cu mare viteză. Toți țipau, se îndemnau, numai Otata, fără să stea pe gânduri, s-a repezit și m-a scos din apă. Nenea Tudorel, adică Theodor Șerbănescu, fratele cel mare al lui tata, a făcut o cronică ritmată a întâmplării.

Amintire din vara anului 1937-38 la Bușteni

„Într-o zi de vară caldă/La Bușteni în plin sezon/ Intră Otata pe poartă/Într-o mână c-un baston//-Hai copii, toți, la Diham/Mergem ca să ne plimbăm/ Dar pornim cu toți, tot neamu/Astăzi vreau să ne distrăm.// Luăm de toate, vin, mâncare,/ Sticle cu sifon, pahare,/Unt, salam și vin Fetească,/Nimic să nu ne lipsească.// Și-o pornim cu toți, alai,/ Veseli, care mai de care,/ De, ca-n zi de sărbătoare!// Omama și Otata,/ Tanti Mica și Rodica,/ Mișu și cu Viorica/ Elsa și cu Ionel/ Pupa și cu Tudorel// Frați, surori, cumnați și soacre/ Verișori sau nepoțel/ Cu cățel și cu purcel,/ Am pornit-o cu mașina.// (...) Sar cu toții, scandal mare,/Nea Vintilă cu paharul/ Lăutarul cu țambalul,/ Nimănui nu-i vine-a trece/ Încălțat, în apa rece.// Otata nu stă pe gânduri/ Și-așa cum îl știți, vioi/ Sare iute ca să scoat/Nepoțica din șuvoi//”.

Ororile războiului

Vremurile bune au început să apună odată cu intrarea României în conflictul armat din anii ‘40. Rodica von Becker era copil la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și își amintește:  

„În acel moment, bucuria unei familii preocupate de artă, de studiu, de muncă, fără grija zilei de mâine au fost curmate parcă pentru totdeauna. Totul a început pentru mine când tata, ofițerul de geniu Stelian Șerbănescu, a trebuit să plece din București, în concentrare, în 1940, lăsând un gol mare în casă. Începuseră zilele cenușii, amenițate de spectrul venirii comunismului peste noi. Pe tata îl avansaseră la gradul de căpitan. Când tata era la Cluj cu unitatea lui, am trecut printr-o altă încercarea dură, Dumnezeu părea că ne-o trimite ca pentru a vedea ce ne așteaptă în viitor. E vorba de cutremurul de la 10 noiembrie 1940. Casa din Bateriilor a rezistat, era temeinic făcută, dar am trăit cu imaginea prăbușirilor din București. Deși trecuse un timp, în 1941 am fost invadați de bombele rusești, care cădeau șuierând în jurul casei, totul mi s-a părut mai amenințător, și mai primejdios. Primele bombardamente nu au durat mult, dar peste câțiva ani, în 1944, au urmat celelalte. Între timp, tata plecase pe front, eram cu toții plini de teamă pentru viața lui, dar și noi ne simțeam amenințați. Era un ritm al spaimelor: la scurtă vreme după alarma prevestitoare începeau bombardamentele aliaților.

Pe 4 aprilie 1944, în dimineața aceea când lumea era confuză, căci nu se înțelesese dacă era prealarmă sau altceva, bombele au început să cadă ca grindina. Am fugit în subsol, fiecare cu valiza pe care o țineam pregătită zi și noapte. S-a auzit, în scurt timp, o bubuitură puternică, un nor de praf ne-a invadat, iar lemnele stivuite în încăperea alăturată s-au prăbușit. Căzuse o bombă chiar în curtea noastră, pătrunzând sub temelia casei, înfiptă acolo oblic, o bombă incendiară neexplodată. Au fost anunțate patrulele de apărare antiaeriană, a fost trimisă urgent o echipă pentru dezamorsare, pe noi ne-au evacuat în vecini și incidentul s-a încheiat cu bine.” (...)

„La un moment dat, în anii războiului, casa noastră devenise un refugiu pentru multe rude. Mătușa mea dinspre tată, Maria, avusese mult de suferit. După pretimpuria moarte a soțului ei, profesorul Vintilă Mărculescu din Bușteni, ea venise la București, preda la școala CFR și locuia lângă gară. O bombă a căzut chiar pe casa lor și a distrus-o complet, cu tot ce era înăuntru. Sinistrați! Au scăpat toți cu viață, pentru că nu erau în casă. În dimineața aceea, mătușa mea era la școală, iar copiii (verii mei, Mișu și Viorica Mărculescu) se adăpostiseră, împreună cu proprietarul casei, în fundul curții, într-un adăpost improvizat. Bomba a căzut în față. Acesta le-a fost norocul. Au rămas, din toată gospodăria, cu numai o plapumă, aruncată de suflul exploziei într-un copac! Au găsit adăpost la noi. Sora tatei, Maria (tanti Mica, așa cum îi spuneam noi) a venit în casă cu copiii și au stat aici cam un an, iar fratele bunicii mele, Bubi Faust, a venit și el să stea la noi, într-o cameră de la etaj”.

Cartele negre, foame, sărăcie și icre false

După război, românii au început o viață cu totul diferită de cea pe care o trăiseră înainte. Doamna Rodica Filip von Becker își amintește:

„Sărăcia și tot cortegiul de nenorociri aduse de vântul comunist, cu atitudine ostilă a societății noi față de ceea ce însemna vechiul și, în plus, față de originile noastre germane, schimbau totul. Sculptorul Becker, fiind de origine germană, a fost exclus din sectorul artistic, iar ginerele, Stelian Șerbănescu, fost ofițer în armata veche, a fost disponibilizat. Ca urmare, am rămas cinci oameni fără niciun mijloc de existență.” (...)  

Trăiam într-o apăsare, într-o teamă permanentă. Totul era raționalizat, se dădeau pe cartele pâinea, alimentele, hainele, lemnele. Cantitățile erau foarte mici, la alimente exista o discriminare în funcție de felul muncii prestate, iar cei care nu erau încadrați în câmpul muncii aveau cartele negre. Așa eram și noi. Cartelele negre însemnau cantități minime de alimente. E adevărat că bunicul a avut un timp cartele roșii, care se dădeau pentru munca grea, sculptura era considerată muncă grea, și de aceea primise cartele roșii. Dar nu rezolvau mare lucru. În casă era foarte frig, căci grămăjoara de lemne ude și putrede și cele câteva brichete de cărbune, la care aveam dreptul, bineînțeles plătindu-le, abia ajungeau pentru câteva focuri în sobă. Trăiam restrânși în odăița mansardată în jurul unei sobe de petrol, singura sursă de căldură, pe care se punea o oală cu o fiertură modestă. Ceai din zahăr ars. Și pâine cu icre false. Asta am mâncat ani întregi. Mama fierbea puțin griș, și îl amesteca cu o pastă de pește nu prea plăcut mirositoare, care se vindea la alimentara. Rezultatul amestecului se întindea pe pâine... Seara, târziu, ne duceam să ne culcăm în dormitor, unde era frig ca-n peșteră”.

„Tovarășa a strigat cu un ton isteric, plin de ură, la bunicul, acuzându-l că este împotriva noii orânduiri de stat, apoi, congestionată, a smuls cu violență fotografia din suportul ei, a rupt-o bucățele, a trântit-o la podea și a călcat-o în picioare”.

„Tata era plecat în provincie, să caute de lucru pe șantiere, căci în București nu fusese primit pe nicăieri, nu-i fusese recunoscută nici diploma de inginer obțintă în școala militară de geniu, așa că unde era deschis un nou șantier, se ducea să caute de lucru. Aranjase el cu un negustor din piață să îi vândă cornete de hârtie pentru semințele lui, confecționate de mama și de bunica din colecția de reviste L Illustration. Cât de rău îmi pare de revistele acelea, cât de prețioasă ar fi fost astăzi colecția aceea. Dar ne-a asigurat un timp banii pentru pâine. (…)

După abdicarea silită a Regelui Mihai, Emil Wilhelm Becker, care lucrase mult pentru Familia Regală, a căzut în conul de umbră de unde nu avea să nu mai iasă niciodată. Era o umbră atât de grea, încât cererile lui atât de disperate de a primi pensie nu au avut răspuns decât în 1951, când el ajunsese la vârsta de 69 de ani. Pot să vă povestesc acești ani, clipă de clipă, căci am trăit sub același acoperiș, toată familia, și am îndurat aceleași mizerii.

Nu pot să nu mă opresc asupra unui episod care a avut consecințe decisive asupra sănătății lui Otata, asupra vieții lui, prin efectul distructiv din punct de vedere moral și, în cele din urmă, fizic: în anii ‘50 se făceau raiduri, întreprinse de echipe ale primăriei, în locuințele proprietarilor, unde se intra fără ca proprietarul să se poată opune și, odată intrați, tovarășii deschideau ușile tuturor încăperilor, scotoceau, măsurau, socotind față de numărul de persoane din familie, cât spațiu au dreptul să folosească, restul fiind repartizat unor oameni ai muncii, trimiși de la Consiliul Popular. Urmau multe neplăceri, căci dependințele, băile, bucătăriile, proiectate pentru o singură familie, intrau în folosința comună și deveneau supraaglomerate. Conviețuirea sub același acoperiș cu străinii, care priveau cu ură spre proprietari, îi șicanau, le făceau zilele fripte lor și familiilor acestora, era încă o încercare prin care trebuia să trecem.  

Într-un rând, cu prilejul unui asemenea raid făcut în atelierul de lângă biroul bunicului, apoi în birou, o tovarășă din echipă s-a oprit indignată în fața fotografiei Reginei Maria pe care Otata o ținea pe biroul lui, frumos înrămată. Tovarășa a strigat cu un ton isteric, plin de ură, la bunicul, acuzându-l că este împotrva noii orânduiri de stat, apoi, congestionată, a smuls cu violență fotografia din suportul ei, a rupt-o bucățele, a trântit-o la podea și a călcat-o în picioare. Bunicul o privea înmărmurit. El avea o admirație profundă pentru Regina Maria, o cunoscuse îndeaproape, se sfătuise cu Majestatea Sa pe când lucra pentru Familia Regală, pentru Peleș, pentru Balcic și Cotroceni, și a avut un șoc cumplit în timpul acestei scene. Din clipa aceea a început prăbușirea lui. A început închistarea în sine, refuzul de a mai comunica cu cei din jur, dezinteresul chiar și pentru studiu. Aproape că nu mai ieșea din camera lui, îmbătrânise brusc. Apoi a căzut la pat. A murit în vara lui 1952”.

Asta a însemnat comunismul pentru multe familii mari, românești sau nu, dar care au făcut ceva pentru țara în care au trăit, familii pe care regimul roșu sovietic a încercat să le șteargă definitiv de pe fața pământului. Poveștile acestor oameni au rămas vii de-a lungul generațiilor, spuse cu teamă, șoptit, copiilor și nepoților, cu gândul că, într-o zi, România va scăpa de blestemul anilor grei din timpul dictaturilor lui Stalin, Dej și Ceaușescu.

Voi continua să aduc la cunoștința publicului cât mai multe întâmplări, fapte, povești aflate de la bunicii și părinții noștri, lucruri ce nu se găsesc nici azi în manualele de istorie, (și nici nu cred că se vor găsi vreodată!) dar pe care sper ca memoria internetului să le păstreze cât mai mult timp.

P.S.: Dana Fodor Mateescu s-a născut la 17 august 1970, în București și este absolventă a Colegiului de Jurnalism, precum și a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității București. În prezent este editor al blogului Artizanescu.ro și al Revistei 13, pe care vă recomandăm să le urmăriți în mod uzual.  

Debutul poetic al Danei Fodor Mateescu a avut loc în anul 2000, în Ziua Literară, la cenaclul Euridice, apoi versurile sale au mai fost publicate în Adevărul Literar și în revista Puncte Cardinale. Până în momentul de față, autoarea a publicat la Editura Mateescu, patru volume de proză, povești pentru copii și poezie: Inimioară de cățel, Regele cu coroană de hârtie, Aventurile lui Bâz-Bâz cel isteț, Fetițele din cimitirul Roșu – 2009. A mai scris, online, la Revista 13, textele umoristice: Cum am devenit informatoare – 2010, Norocosul – 2014. În 2017, Dana Fodor Mateescu a publicat la Editura Cartea Românească, volumul Povestiri din București.

Dana Fodor Mateescu: ”Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste. Atât”.