Lucrez, de ceva timp, la finalizarea unui interviu-carte (”Nunta partizanului cu moartea”), volum al cărui protagonist este luminosul domn Nicolae Ciurică (92 ani), ultimul partizan anticomunist în viață.
De la 16 la 18 ani, tânărul Ciurică i-a ajutat cu alimente, hrană și informații pe partizanii bănățeni din organizația colonelului Ion Uță, cea mai ofensivă grupare armată anticomunistă din România. În iulie 1950, Ciurică s-a alăturat cu arma în mână grupării, participând la numeroase încleștări sângeroase cu trupele de Securitate, Miliție și Armată. Va scăpa din nu mai puțin de 8 împresurări securistice, vor muri martiri lângă el.
Tânărul va fi arestat prin trădare, în noaptea de 21 spre 22 aprilie 1954 (se-ntâmpla în Săptămâna Mare, în anul acela Paștele cădea pe 25 aprilie). Va fi torturat abominabil, însă Nicolae Ciurică nu și-a trădat frații de arme și susținătorii, trecând prin chinuri ca unul fără de carne. Avea să fie condamnat la 25 de ani de închisoare din care a executat 10, până la decretul din ‘64. La proces, Securitatea solicitase condamnarea lui la moarte. Nu doar domnul Nicolae Ciurică, ci întreaga sa familie avea să fie hărțuită și supravegheată drastic de Securitate până în decembrie 1989.
În cele ce urmează, vă voi prezenta o serie de fragmente din volumul ”Nunta partizanului cu moartea”, fragmente ce zugrăvesc cutremurătoarea slujbă de Înviere organizată de 48 de preoți deținuți, cu prilejul Paștelui din 1955, în străfundurile minelor de plumb ale bestialului lagăr de exterminare de la Baia Sprie. Vorbim despre o Înviere în iad.
”Adevărat îți spun, nici dacă aș fi fost în libertate n-aș fi sărbătorit un Paște mai frumos! Adâncimea trăirii a fost irepetabilă. Cu toții speram să înviem dincolo de gratii, la fel ca Domnul nostru Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Da, măi băiatule, fiindcă pușcăria politică era un fel de moarte, o trecere prin iad”, mi-a explicat domnul Nicolae Ciurică, probabil ultimul martor în viață a acestui episod fabulos.
Vă invit să citiți și să distribuiți mărturiile sale:
”Paradoxal, în acest lagăr al groazei am trăit și cel mai înălțător moment din întreaga perioadă a detenției. Mă refer la noaptea de Înviere a Paștelui din 1955. S-a întâmplat să lucrez în schimbul de noapte. Când am coborât în galerii ni s-a transmis din om în om ca până la miezul nopții să ne adunăm, toți cei 400 care eram în acel schimb, tocmai la abatajul 12, în măruntaiele pământului. Acolo galeria se lărgea și semăna cu o sală.
Ne-am făurit clopote din bucățile de metal desprinse de pe frezele pentru rocă, pe care le-am înșirat de-a lungul unei funii. Lovite cu o tijă metalică, dangătul lor, amplificat de ecoul hăuitor al galeriilor, ne-a cutremurat până în cele mai ascunse unghere ale sufletelor. Clopotele adâncurilor, acompaniate de cântecul sfredelelor de perforat, care adânceau vibrațiile ecoului, au dat semnalul pentru începerea slujbei. În mijloc se înălța o cruce uriașă confecționată din traverse de lemn. Preoții au început să cânte slujba pe mai multe voci, atmosfera era divină. Vinul pentru împărtășanie provenea din marmelada lăsată la fermentat, în unele dimineți ni se dădea câte o bucățică. Dintr-odată a răsunat chemarea preoților:
– Veniți de luați lumină!
După ce ne-am aprins opaițele, adică lămpile de carbid, am îngenuncheat cu toții și am cântat ”Hristos a înviat din morți…”. Am făcut asta din nou și din nou, răsuna întreaga mină. Adevărat îți spun, nici dacă aș fi fost în libertate n-aș fi sărbătorit un Paște mai frumos! Adâncimea trăirii a fost irepetabilă. Cu toții speram să înviem dincolo de gratii, la fel ca Domnul nostru Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Da, măi băiatule, fiindcă pușcăria politică era un fel de moarte, o trecere prin iad.
Represiunea
Știam prea bine că vor urma represalii. Printre noi se aflau destui ciripitori și oameni de-ai administrației, cu toate astea nimeni nu a îndrăznit să facă sau să spună ceva aiurea. La ieșirea din mină însă, ne-am trezit că ne aștepta întreaga conducere a lagărului, însoțită de o grămadă de caralii puși pe harță. Flancat de locotenentul politic Guleran și de alți doi colaboratori apropiați – locotenenții Cioară și Pintea –, comandantul Szabo Zoltan a zbierat:
– Preoții să treacă în partea dreaptă și să rămână acolo! Nu vă eschivați, bandiților, că vă iau după dosare!
Am fost uluit să aflu că la slujba din adâncuri participaseră 48 de preoți, majoritatea fiind greco-catolici. Niciunul nu a încercat să evite pedeapsa, niciunul nu și-a plecat capul. Erau demni, cu părul vâlvoi și bărbile albe, priveam niște sfinți… parcă-i văd și acum…
Comandantul a ordonat să fie aruncați cu toții la Neagra, dar abia după aia și-a dat seama că în beciurile de acolo nu exista spațiu pentru un număr atât de mare de osândiți, chiar dacă i-ar fi stivuit unul peste altul. Inițial am sperat că lucrurile vor rămâne așa, dar am fost mult prea naivi. Szabo Zoltan a dat dispoziție să fie golită o baracă în care i-a băgat pe toți cei 48 de preoți în regim de Neagra. Adică le scoseseră și paturile, urmând să li se dea câte o singură porție de hrană o dată la trei zile. Evident că i-au pus în lanțuri.
Atunci a izbucnit greva, care s-a intensificat cu repeziciune după ce primele două schimburi au refuzat să intre în mină. În pofida permanentelor amenințări și presiuni, niciun deținut nu a coborât în galerii timp de șapte zile, reluarea muncii fiind condiționată de eliberarea preoților. Szabo Zoltan s-a încăpățânat să-i chinuiască în toată această perioadă și a cedat abia la finalul celei de-a șaptea zile. Preoții nu s-au plâns și nici nu s-au lăsat zdrobiți. S-au rugat și au suferit în tăcere pentru credință”.
(Fragmente din ”Nunta partizanului cu moartea”, volum în curs de finalizare)