Maia Sandu cheamă populația Republicii Moldova în Piața Marii Adunări Naționale să transmită un mesaj întregii lumi că moldovenii sunt europeni și vor să fie membri ai Uniunii Europene. Chestia asta merită câteva rânduri.
În primul rând avem o eternă reîntoarcere la momentul fondator al actualei Republici Moldova, Marea Adunare Națională din 27 august 1989 când mulțimea a proclamat revenirea la limba română și alfabetul latin, decizie consfințită legal peste câteva zile. De atunci au tot fost organizate „mari adunări naționale” care să ia decizii cu rezoluții adoptate prin aclamațiile mulțimii, cele mai recente au fost organizate de Andrei Năstase împotriva „oligarhului”.
Ce vrea Maia Sandu? O manifestație care să se opună protestelor organizate de rusofilul Ilan Șor, să transmită o imagine a unei Republici Moldova care își dorește aderarea la Uniunea Europeană (diplomații de la Chișinău știu exact dimensiunea și componentele reale ale protestelor organizate de Ilan Șor, care nu se prea potrivesc 100% cu imaginea creată de mass-media pro-Maia Sandu). Din punct de vedere legal manifestația programată de Maia Sandu nu prea are ce să facă, e absurdă ideea unui protest care să silească Parlamentul/ Guvernul să ia decizii pro-europene în condițiile în care Maia Sandu controlează legislativul și executivul. Este un exercițiu de imagine extern și intern.
Pe scurt spus: Maia Sandu are nevoie de o reconfirmare publică în afara mecanismului reprezentat de alegeri. Mișcarea nu este lipsită de riscuri: de obicei astfel de manifestații organizate de cei aflați la putere pentru a-și reconfirma legitimitatea se pot întoarce tocmai împotriva organizatorilor, am văzut asta în numeroase cazuri, nu mai dau exemple.
Nevoia asta de reconfirmare a legitimității semnalează un moment de slăbiciune. Poate fi ceva legat de evoluția războiului din Ucraina (care nu merge în realitate conform narativului promovat de mass-media, după cum indică documentele scurse ale Pentagonului); poate fi ceva legat de recenta remaniere a executivului care nu pare să fi generat o nouă energie guvernamentală.
La Chișinău prețurile au sărit în aer, chiar nu prea mai găsești nimic mai ieftin decât în România în afară de țigări. Aici avem un fenomen interesant: adevărata rupere a Uniunii Sovietice; disoluția construcției politice coordonate de la Moscova nu a însemnat și dispariția rețelelor economice care au continuat să funcționeze până de curând. Războiul din Ucraina a sfâșiat brusc toată rețeaua economică post-sovietică în care funcționa Republica Moldova; reorientarea către UE (a se citi România) din ultimii ani mai oferă o gură de oxigen, însă nu e suficientă. Altfel spus: dacă pe vremea lui Voronin venea cineva să le spună celor de la Chișinău să mănânce pateu Ardealul cu fainoșag izbucneau instantaneu urletele moldoveniștilor crescuți cu pârjoale și care de când erau în scutece urau fierbinte chiftelele. Acum le place de nu mai pot pateul Ardealul cu fainoșag. Produsele rusești și ucrainene de pe rafturile magazinelor din Chișinău sunt înlocuite treptat cu produse din România – și asta este o modificare fundamentală.
De fapt asta este problema Maiei Sandu și a guvernului ei: cine plătește pentru această tranziție profundă făcută în timp de război?