INTERVIU. Stepan Koval, unul dintre cei mai cunoscuți regizori ucraineni de animație: ”După victoria militară a Ucrainei în fața Rusiei, industria animației va lua un nou avânt. Războiul a adus noi subiecte, personaje și probleme” / Anna Neplii

După începutul invaziei rusești la scară largă, s-a încetățenit o preferință în creștere pentru tot ceea ce este ucrainean. Mulți au aflat că ucrainenii care activează în diverse domenii au potențial sau că realizează deja produse de calitate. 

Acest lucru este valabil și pentru domeniul filmelor de animație, al cărui început a fost inițiat de Vyacheslav Levandovsky, în 1927, când a lansat animația de 10 minute ”Povestea taurului de paie”. De atunci, de-a lungul deceniilor, artiștii și-au dezvoltat animațiile aproape în orb, ocolind cu greu cenzura sovietică și efectuând diverse experimente pentru a-și găsi propriile tehnici de animație. 

În anii ‘70 s-a format Școala ucraineană de animație ale cărei influențe pot fi remarcate atât în munca regizorilor ucraineni, cât și în animații realizate în străinătate.  

Pentru a afla mai multe despre această industrie în creștere, l-am intervievat pe Stepan Koval, unul dintre cei mai cunoscuți regizori ucraineni de animație, supranumit ”Geniul plastilinei”, datorită tehnicii de animație cu plastilină pe care o folosește în lucrările sale. Grație acestei tehnici inedite, în 2003 Koval avea să câștige Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin cu animația ”The tram was going. Number nine”. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul. 

Reporter: Cum a reușit să se dezvolte animația ucraineană sub cenzura URSS? 

Stepan Koval: Dezvoltarea animației nu era deloc blocată, dar exista control. Cenzura a fost principala problemă, apoi izolarea sovietică. Fondat în 1959, studioul Ukranimafilm (care a existat până în 2019) și-a lansat anual scurtmetrajele, totuși cenzura a împiedicat într-o oarecare măsură actul de creare. Nu știm ce s-ar fi putut produce în lipsa cenzurii sovietice. 

Un exemplu de dominație ideologică rusească poate fi observat în scurtmetraje și prin înlocuirile cromatice – bunăoară, într-un desen animat, niște bile galbene și albastre au fost recolorate altfel, și asta s-a întâmplat la ordin. Pe de altă parte, artiștii au fost nevoiți ca mai întâi să facă ceva propagandistic, comunist – posibilitatea creației a fost condiționată de câștigarea încrederii sistemului. 

Pe-atunci era încă imposibil să spui multe lucruri. Numeroase tematici erau prohibite. De exemplu, nu puteai spune că Holodomorul a fost săvârșit deliberat de regimul lui Stalin. Era imposibil să critici sistemul impus de la Kremlin. De fapt, erau permise numai ridiculizarea beției, a furtului și a ceea ce se întâmpla la nivelurile inferioare ale sistemului comunist. 

Ce-i drept, în anii ‘70-‘80 a existat o oarecare destindere a presiunii ideologice, așa că în acea perioadă a înflorit animația ucraineană. Cu toate acestea, în comparație cu îndrăzneala europeană de la acea vreme, cinematografia noastră era mult mai discretă. Asta pentru că, dacă sistemul observa ceva ce nu-i plăcea, regizorul în cauză n-ar mai fi avut ocazia să facă filme. 

Reporter: Unde și cum s-a învățat animația în acele vremuri de restriște? 

Stepan Koval: Animația este una dintre artele tinere. Pe-atunci nu existau specialiști în afară de Disney și alte câteva figuri celebre. Prin urmare, fiecare a învățat din propria practică, încercând să identifice noi tehnologii. 

Primele lucrări ale studioului de film sovietic Soyuzmultfilm sunt o copie a tehnologiei Disney, mai exact, o copie a tehnologiei ”eclair”. Din anii ‘70 și până la începutul anilor ‘90 a apărut școala de animație ucraineană, perioadă în care s-a format o nouă abordare stilizată a animației, abordare diferită de tehnicile Disney.  

Reporter: În această perioadă a școlii ucrainene de animație a existat și o contribuție la dezvoltarea animației mondiale? 

Stepan Koval: Primul succes remarcabil a venit încă din 1966 – mă refer la ”Ursul și cel care trăiește în râu”, animație creată de Alla Gracheva. Filmul e realizat în tehnica animației de transfer, ceea ce înseamnă că păpușile nu se mișcă în spațiu tridimensional, ci doar în planul ecranului – orizontal și vertical. Din 1941 și până în 1993, Gracheva a lucrat și la studioul Kyivnauchfilm. O altă animație remarcabilă a fost ”Savushkin, cel care nu credea în miracole”. În acest caz a fost folosită o tehnică în care camera străbătea spațiul, facilitând unghiuri pur și simplu incredibile.

Când s-a prăbușit URSS, arhivele Kyivnauchfilm au fost complet distruse. S-au pierdut iremediabil aproape toate producțiile care mărturiseau munca pe termen lung a multor artiști și regizori ucraineni. Screensave-urile de fundal, schițele unor filme deja produse și câteva scenarii pentru unele viitoare, care au fost părăsite cu totul – asta e tot ce a mai rămas din moștenirea sovietică a animației ucrainene. 

Prin urmare, este foarte dificil de definit această perioadă ca o contribuție semnificativă la dezvoltarea animației mondiale. Dar totuși, cinematograful ucrainean s-a dezvoltat ca formă de artă și au fost introduse noi tehnologii. 

Reporter: Ce s-a realizat, în domeniul animației, de-a lungul anilor de independență? 

Stepan Koval: După prăbușirea URSS au început să apară mici studiouri independente. În 1991, festivalul de film de animație ucrainean – KROK – a devenit unul internațional. De atunci s-au tot organizat festivaluri. De-a lungul timpului, creatorii de animație au început să țină cursuri în cadrul instituțiilor superioare de învățământ. Dar, în mare parte, dezvoltarea a avut loc începând cu anii 2000. În anii ‘90 a existat un anumit vid generat de colapsul URSS. 

E adevărat, un impuls a avut loc în 2003, atunci când animația creată de mine – ”The tram was going. Number nine” – a primit Ursul de Argint la Berlin. Din acel moment mulți regizori au început să își ia profesia în serios, iar statul a început să aloce fonduri pentru lungmetraje și filme de animație. Apoi s-au văzut rezultatele. Din ce în ce mai mulți regizori ucraineni au început să primească premii la festivaluri internaționale. Printre aceștia se numără și Anatoly Lavrenishyn.

În 2013, cu sprijinul agenției de stat pentru cinematografie, Ukranimafilm a creat serialul animat ”Kotygoroshka”, bazat pe basmul popular. În această producție, școala tradițională ucraineană de animație are un cuvânt greu de spus.Din moment ce mulți dintre artiștii noștri au creat animații pentru Europa, America și Moscova, cinematografia ucraineană a început să fie privită și înțeleasă ca una de sine stătătoare, nu ca o cinematografie sovietică. De exemplu, Mykyta Lyskov este un reprezentat al unei noi generații care a primit numeroase premii la festivalurile internaționale. În producțiile sale, școala ucraineană de animație se simte la fiecare pas. 

Reporter:Vă ajută statul cu finanțarea pentru anumite proiecte de animație? Contribuie statul la dezvoltarea animației în Ucraina? 

Stepan Koval: Tot timpul cerem mai mult de la stat, dar niciodată nu există condiții perfecte. Deși în Ucraina există multe deficiențe ale sistemului în sine, iată că, totuși, statul a finanțat deja al doilea lungmetraj de animație – ”Mavka”. Numai la studioul pe care îl coordonez au fost finanțate zece episoade ale animației.  

Desigur, întâmpinăm anumite obstacole. De exemplu, există o lege în vigoare care stipulează că o parte din taxe trebuie să fie alocată producției de film, însă această lege nu este respectată. Se pare că niciun antreprenor major nu este interesat să dea o parte din impozite pentru producția de film. Și aceasta nu este singura lege care ar fi trebuit să ne înlesnească munca. Ce putem face, dacă legile acestea nu funcționează? Facem ce putem. 

Sunt convins că, după victoria militară a Ucrainei în fața Rusiei, industria animației va lua un nou avânt. Pentru că războiul a adus noi subiecte, personaje și probleme. A fost produs chiar și un film despre cățelușul Patron, cel care i-a ajutat pe salvatorii ucraineni, încă de la începutul invaziei rusești, să găsească supraviețuitori în urma bombardamentelor.  

Reporter: De unde vă luați inspirația? 

Stepan Koval: Desigur, inspirația nu este întotdeauna acolo, pentru că totul depinde de circumstanțe. Principalele mele surse de inspirație sunt natura și comunicarea cu familia, cu prietenii. De asemenea, în perioada pandemiei Covid-19 am început să lucrăm în studio cu mai mulți copii. Asta îți aduce multă energie. Și acum lucrăm în studio, fapt ce ne ajută pe mine și pe copii să ne mai distragem atenția de la realitățile întunecate ale invaziei rusești. În plus, în acest fel ne transmitem cunoștințele și experiența, pregătind generația viitoare.