Diaspora și cimitirele

Nu știu cât de adâncă a fost premeditarea alăturării acestor teme pentru anul 2021, dar legătura profundă a românului din diaspora cu Țara se verifică la marginea mormântului, așa cum, simetric, morții sunt duși, memorial, peste tot unde cei în viață se așează, unde își construiesc un destin mai mult sau mai puțin împlinit, indiferent de continent. Vasile, Ionela, Stere și Olguța sunt, azi, pomeniți, în sâmbetele morților, de la Torino la New York. 

Depărtarea are mereu un fel de a fi, aproape vizibil și gustabil, în grai, mâncare, reacții și ochiul de apă sărată al lacrimilor. Majoritatea ascunse. Oricât ne-am adapta la regulile altora, nu putem lepăda, din fericire, haina primă a identității. Nu putem părăsi, brutal, șirul neamului, chiar dacă unii, deștepți, cred că au atins noi culmi de progres și civilizație, de unde și tupeul de a te pune la colț și să te dăscălescă, să îți explice, oricum aproximativ și subiectiv, cum stă treaba în Germania sau Franța, Italia sau Spania, oriunde în lume. Pastoral prin așezare și îndeletnicire, neamul românesc a fost confruntat cu aceste provocări de-localizante relativ recent. Altfel decât grecii sau armenii sau chiar rușii, decât libanezii sau sirienii creștini, persecutați de otomani, rătăcind de secole printre alte neamuri și culturi, noi nu prea am plecat de acasă. Ne-am născut și am murit pe același meridian. 

Primul val de „diasporeni” s-a format abia la final și început de secol XIX/XX, cu urmări concrete: localități americane cu nume românești, precum Boian, sau grupuri de convertiți la alte culte, precum în Bistrița. Ce vreau să spun? Că nu avem experiența străinătății, că suntem (încă) organic legați, fie și doar prin suspine, de glia de origine. Și de morminte. Așa cum nu am dus războaie de cucerire, tot astfel nu am ajuns pe alte meleaguri cu porniri de dominație, de misionarism lingvistic sau religios, ci doar decât, inițial, cu gândul de a ne munci banul cinstit și a reveni acasă, acolo unde să ne simțim, într-un sfârșit, bine, fără amenințarea precarității, a lipsei sau a umilinței. Lumea largă s-a dorit și se mai dorește în sufletele și mințile multora dintre noi o paranteză lucrativă, o alternativă la sărăcia de acasă, la corupția și, din ce în ce mai vizibil, la nesimțirea celor cu care, eventual, împărțim același sânge, dar nu mereu și același ideal. 

În toate aceste etape, diferite în durere și bucurie de la om la om, alături a fost și este Biserica. Ea, precum reverenda preotului purtată în praf și glod, nu ne-a abandonat. Nicio instituție, dar chiar niciuna, nu a fost solidară atât de consecvent și de iubitoare cu soarta milioanelor de români risipiți pe te miri unde. O binecuvântare văzută a unui Dumnezeu de care uităm, din oboloseală și alte griji. La volan de camion, în abatorul rece, la casa de marcat a magazinului, în bucătăria de curățat a milionarei care nici după șapte ani nu ne pronunță corect numele, în hala de producție de la BMW sau în grajdurile cailor pur sânge, pe șirurile de sparanghel sau pe cele de căpșuni, la căpătâi de muribund sau îngrijind tot felul de închipuiți, inclusiv pe cei care, cu altă moștenire și alt cont, se cred mai drepți și mai grozavi – românii noștri au adunat, alături de alte neamuri, o experiență care, dacă ar fi să se întoarcă, într-o zi, ar schimba din temelii societatea de care au fugit. Dincolo de câștig, de zilele binemeritate ale fericirii, alături de parteneri și de copii, de hainele scumpe sau de case, de mașini sau ustensile, dorul, prelung și irepresabil, ne însoțește fără pauză. Și ne aduce, inevitabil, la marginea mormintelor înaintașilor noștri. Inclusiv a celor plecați singuri, fără privirea noastră, în lunile de pandemie. 

Se poate închipui o durere mai mare? Să fii prizonierul prosperității în timp ce ai tăi, la mii de kilometri, se sting de boală, de nepăsare și abandon... Oare nu este un preț sfâșietor de mare? 

Sus să avem inimile (și ochii deschiși)!