"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Citind știrile despre război, privind înregistrări video de pe front și din orașe năruite de bombe, îți poți imagina, parțial, cât de cumplită este realitatea de la firul ierbii. Însă e imposibil să înțelegi în totalitate condițiile de iad trăit de pe fronturile ucrainene.
Relatările militarilor ucraineni sunt pur și simplul înfiorătoare. E dureros și numai să-ți imaginezi nenumăratele orori prin care trec acești oameni, zi și noapte, pentru a-și apăra țara și pentru a stăvili puhoiul rusesc, darămite să le trăiești pe viu. Lumea trebuie să afle cât mai multe despre atrocitățile săvârșite de Rusia și despre teroarea pe care rușii au adus-o în Ucraina. De asemenea, întreaga lume trebuie să afle cât mai multe despre sacrificiile și jertfele militarilor ucraineni, pentru a înțelege cât de importantă este susținerea totală a Ucrainei împotriva barbariei rusești.
Jurnaliștii Podul.ro l-au intervievat pe militarul ucrainean cu indicativul ”Shulha” (47 ani), care servește în Brigada a 93-a. În prezent, unitatea amintită luptă la Bakhmut, în primele linii. De-a lungul ultimelor luni, Brigada a 93-a a participat la cele mai sângeroase încleștări de pe frontul de Est. În cele ce urmează vă prezentăm relatările lui ”Shulha”, care, vă asigurăm, nu mai au nevoie de alte comentarii:
”Pe 28 februarie 2022, de ziua mea, deja eram la biroul de înrolare militară. Și fiul meu de 27 de ani a vrut să-și apere țara, dar l-au respins din pricina unor probleme de sănătate. Dorindu-și să lupte oricum, el nu s-a dat bătut și a tot insistat să fie acceptat în Forțele Armate ale Ucrainei. Până la urmă, după câteva luni de încercări eșuate, și-a atins scopul. De la sfârșitul lunii august, băiatul servește în cadrul serviciilor de informații. De fapt, el este fiul actualei mele soții, însă îl percep ca pe fiul meu. În 15 ani, prima oară când mi-a spus ”tată” a fost după începutul invaziei rusești la scară largă. Asta m-a emoționat până la lacrimi.
Acum, când îmi amintesc anumite momente din trecutul recent, unele îmi par amuzante, dar ele par așa numai dacă ești departe de front, fiindcă acolo sunt înfricoșătoare. Sincer vorbind, eu n-am văzut o singură persoană care să nu se teamă. Dar asta te ajută, fiindcă se declanșează instinctul de autoconservare. Când ți-e frică, vezi și auzi într-un mod diferit. Simți altfel situațiile. Auzi de unde vine obuzul, știi unde să te arunci ca să te ascunzi. Cred că lipsa fricii îți aduce moarte. Cred că cei care au încetat să se mai teamă au murit. E puțin spus înfricoșător când auzi cum îți șuieră gloanțele pe la urechi, știind că în orice clipă ai putea fi aruncat în aer.
Vara trecută am luptat la Soledar. Am fost trimis la mine împreună cu 12 tineri. Băieții trecuseră printr-o lună și jumătate de instrucție, altă experiență nu aveau. Sincer, nu știu ce i-au învățat acolo. Mi-au spus că fuseseră chemați de câteva ori ca să învețe să tragă. Știau și câte ceva despre cum funcționează camerele termice. Eram comandantul echipei. Am coborât în tranșee și ne-am luat în primire poziția, unde am rămas timp de 5 zile. Cei 12 băieți ai mei au murit cu toții. Au petrecut doar o săptămână în război.
Rușii ne-au lovit fără oprire. Norocul meu a fost o grămadă de roci rezultată în urma excavării zăcămintelor minerale, care m-a ferit cât de cât, împreună cu niște bușteni îngrămădiți la intrarea în șanț. La un moment dat, rușii au tras dintr-un avion și au lovit direct în tranșee, într-o zonă în care aceasta nici măcar nu era întărită cu butuci. Racheta a lovit cam la 0,5 metri de intrarea în șanț. Fratele meu stătea în spate, am sărit și l-am acoperit cu corpul. A scăpat cu o comoție cerebrală, fiind atins și de mici fragmente de schije.
În momente de genul ăsta conștientizezi treptat ce se întâmplă, ești confuz. ”Sunt în viață!” – ăsta a fost primul meu gând, după care mi-am dat seama că nu-mi mai simțeam mâinile. Eram plin de pământ și sânge, tranșeea se surpase peste noi. M-am gândit că suflul exploziei îmi smulsese brațele. Slavă Domnului, erau la locul lor, doar că nu le simțeam și nici nu le vedeam – șanțul mai că mă-ngropase de viu. Cineva m-a tras afară. Erau soldații din echipele de lângă. Cei 12 băieți pieriseră.
Rușii trăgeau fără întrerupere, nici măcar capetele nu le puteam ridica. Doar dintr-un singur tanc au tras 22 de obuze. Sângeram din mai multe răni cauzate de schije. Am rămas în starea asta încă o oră și jumătate, cam așa, până când rușii n-au mai tras. Am coborât de pe mormanul de roci și am încercat să găsim o cale rapidă de evacuare. Aproape că mi-am pierdut cunoștința. Mașina blindată care scotea răniții se afla la o distanță de aproximativ 1 kilometru și jumătate, fiind nevoiți ca până acolo să mergem printr-o zonă complet deschisă.
Am avut în mine peste 20 de fragmente de rachetă, care au fost scoase de-a lungul lunilor, trecând dintr-un spital în altul. Și acum mai am 4 bucăți. Din cauza asta, mâinile nu-mi mai funcționează ca înainte, deși mi-am revenit într-o mare măsură. Mă resimt și în urma unei comoții cerebrale. În fiecare noapte visez scene de război”.
