Diferența dintre examen și concurs în contextul învățământului din România (și falsa problemă a meditațiilor)

Există o confuzie de termeni și implicit asupra realităților pe care le generează termenii: examen sau concurs de admitere? Examen este când trebuie să dovedești un anumit nivel de cunoștințe, ești cu 0,0001 peste barem? Felicitări, ai trecut examenul! Concursul este total diferit: trebuie să fii cel mai bun dintr-un anumit număr de oameni, sau mă rog, printre cei mai buni, în funcție de locurile scoase la concurs.

Bacalaureatul este examen – ai media peste 6 și minim 5 la toate probele? Ai promovat. Admiterea este un concurs – ai medie mai mare decât ceilalți? Ești bine, poți să-ți alegi liceul la care continui. Este o atitudine total diferită: pentru bacalaureat te pregătești să ai un minim de cunoștințe, pentru concursul de admitere te pregătești să ai un maxim de cunoștințe – trebuie să fii cât mai aproape de top. Pentru bacalaureat poți s-o lași până în ultimele 6 luni, tragi tare și iei minimul necesar. Pentru admiterea la liceu trebuie să ai plan de pregătire, să ai lista cu toate cunoștințele necesare și să le desfășori în timp, minim un an de pregătire (deși cel mai bine e ca atunci când începe „antrenamentul” pentru concurs să ai niște baze solide pe care să poți pregăti performanța). Nu sunt mulți părinți capabili să-și „antreneze” copii pentru admitere și oricum nu prea au timpul necesar – de aici „închirierea” de antrenori, celebrele „meditații”, plus că un copil de 13-14 ani nu-și poate face singur „planul de antrenament” pentru admitere.

Văd mai nou răspândită un fel de „condamnare publică” a părinților care plătesc pentru meditații și a sistemului care generează acest fenomen. Ceva de genul „școala românească este pentru cei cu bani”, doar copiii ai căror părinți dispun de mijloace financiare pentru meditații au șanse la educație liceală de calitate. (Aici aș introduce o corecție: este vorba de copiii ai căror părinți sunt dispuși să aloce resursele financiare pentru „antrenarea” lor, sunt numeroase cazuri de părinți care au bani, dar nu-i investesc în copiii lor. Și încă o corecție: nu este suficient să-i plătești copilului un meditator, trebuie să-i urmărești permanent progresele, să știi exact ce face, să-i insufli dorința de a învăța, să-i explici de ce face asta etc.)

Teza „școala românească este pentru cei cu bani” este una falsă, trebuie corectată: „școala românească este pentru cei ai căror părinți pot și sunt dispuși să-și susțină copilul”. Cei care susțin teza falsă de mai sus și-ar dori un sistem care să dețină un monopol asupra administrării cursului educațional al copiilor, fără influența părinților – ceea ce este imposibil, românii încă își iubesc copiii, nu au tendința să-i abandoneze în mâna „sistemului”. (Nu mai vorbim de inducerea ideii că părinții bogați își țin copiii în școli bune și îi exclud pe săraci, majoritatea celor care-și dau copiii la meditații fac sacrificii pentru asta, chiar nu sunt „bogați”, își rup de la gură pentru viitorul copiilor. Adevărații bogați ai României de azi nu sunt interesați de educația reală copiilor, preferă să o cumpere, așa cum cred că pot cumpăra orice).

Cam acesta este peisajul real: trebuie să fii cel mai bun la un concurs de admitere, ca să fii cel mai bun ai nevoie de antrenament, părinții care sunt interesați de viitorul copiilor lor fac sacrificii personale ca să-i antreneze și să le urmărească parcursul educațional. Nici vorbă de „școala românească este pentru bogați din cauza meditațiilor”.

Alt fals argument aruncat în joc: prin fenomenul „școala românească este pentru bogați” se ajunge la anularea educației ca ascensor social. „Înainte” (nu e clar care înainte, înainte de 1989 sau înainte de 1946) educația era un ascensor social pentru clasele defavorizate – asta este o afirmație falsă, din mai multe puncte de vedere. În primul rând și înainte de 1989 sistemul românesc de educație a avut la bază concursurile de admitere ca principală modalitate de selecție (chiar erau mai multe concursuri, în clasa a X-a de liceu era celebra „treaptă”, eliminată în prezent); și sistemul acesta genera și înainte de 1989 fenomenul meditațiilor, în condiții cvasi-identice.

Acum să ne referim puțin la partea etică a problemei: este bine că avem concurs de admitere care generează un astfel de fenomen? Eu unul cred că da, vorba poetului „o luptă-i viața, deci te luptă”. Competiția este în natura umană și nu poate fi eliminată, până și teoria egalitară marxist-leninistă a generat niște oribile competiții sociale al căror rezultat au fost milioane de morți pe vreme de pace în Uniunea Sovietică. Concursurile de admitere într-adevăr generează o selecție masivă printre adolescenți, dar oricum s-ar fi ajuns la o astfel de selecție, doar că puțin mai târziu. Că selecția este generată de un concurs de admitere sau de piața muncii ea este operată până la urmă, nimeni nu scapă și nu poate să scape de propria soartă.

Care ar fi alternativa? Renunțarea la concursul de admitere ca modalitate de selecție. Și cum s-ar face repartizarea la licee? Nu-mi pot imagina un model de repartizare a elevilor la licee în lipsa unui concurs care să nu genereze o corupție masivă în România. Până la urmă dezbaterea asta cu „școlile românești sunt pentru bogați” este inutilă din punctul de vedere al educației, singurul obiectiv real rămâne generarea de ură împotriva „bogaților” (deși cum am spus, cei care-și dau copiii la meditații chiar nu sunt bogați).