EXCLUSIV. Podul.ro a intervievat 3 militari ucraineni care luptă în apropierea graniței cu Rusia. ”Rușii bombardează metodic. Asta-i tactica lor: mai întâi, distrug totul cu artilerie și sisteme de lansare multiplă Grad, apoi intră în așezările năruite și împușcă pe toată lumea” / Anna Neplii

Până în februarie 2022, cei mai mulți europeni percepeau fenomenul războiului ca pe un fapt din trecutul îndepărtat. Apoi a urmat invazia rusească la scară largă a Ucrainei. Inevitabil, percepțiile s-au modificat, s-au nuanțat și s-au actualizat. Acum întreaga lume are posibilitatea de a urmări online cursul războiului. Și ar mai fi un aspect semnificativ – vorbim despre primul război care poate fi urmărit aproape in real time pe internet. Totuși, netrecând direct prin această experiență, mulți oamenii din străinătate au idei stereotipe sau o înțelegere complet falsă a modului în care arată cu adevărat viața în Ucraina, atât pe front, cât și în zonele eliberate. 

Încă de la începutul invaziei rusești, mulți străini s-au declarat surprinși, pe rețelele de socializare, de faptul că ucrainenii își mai permit să aibă, uneori, și timp liber. Apoi și-au manifestat mirarea când au văzut că ucrainenii continuă să lucreze, să se plimbe prin parcuri, să meargă la restaurant sau în cluburi, să vizioneze filme și piese de teatru, fiind activi pe rețelele de socializare. Mulți străini credeau că ucrainenii civili locuiesc în subsoluri și că nu au acces la internet. Asta și pentru că unii (deloc puțini) își imaginează războiul plecând de la filme, documentare și cărți despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Însă timpurile s-au tot schimbat, iar secolul al XXI-lea este o eră a tehnologiei. 

În fond, dincolo de manipulările propagandei rusești, aceste false percepții sunt pur și simplu normale, întrucât este imposibil să ne imaginăm cu adevărat războiul fără a-l experimenta pe viu. Și ce să le mai cerem străinilor, în condițiile în care există un procent mare de ucraineni care habar n-au cum arată viața de zi cu zi a oamenilor de pe front. Nefiind acolo, lângă ei, sub ploaia de foc și oțel, nu le putem înțelege sentimentele, trăirile și iadul în care luptă. Ne putem face o oarecare impresie doar din informațiile disponibile – relatări ale martorilor oculari, fotografii și înregistrări video. 

Ironia este că și în acest caz, oamenii uită că trăim în era tehnologiei și se declară uluiți că militarii sunt activi pe rețelele de socializare. La urma urmei, militarii își țin mereu aproape lucrurile personale și după finalizarea misiunilor de luptă există și timp liber. Puțin, dar există. Mulțumită Starlink, comunicarea mobilă este funcțională în multe zone de front, chiar și în zone din prima linie. 

Pentru a vă ajuta să vă faceți o idee pertinentă despre cine sunt Forțele Armate ale Ucrainei (AFU) dar și pentru a spulbera anumite mituri referitoare la serviciul militar în vremuri de război, jurnaliștii Podul.ro au vizitat o serie de poziții ucrainene de la granița cu Rusia. Acolo am intervievat în exclusivitate trei militari care au participat la cele mai sângeroase încleștări de pe Frontul de Est. Din motive de securitate nu le vom dezvălui nume și nici nu le vom publica fotografiile personale, aceste informații rămânând confidențiale, așa cum am promis. 

Militarul cu indicativul ”Balu” (43 ani): 

”În viața civilă am fost muncitor în construcții. Până la începutul invaziei rusești nu trăsesem niciodată cu o mitralieră. Atunci însă, mi-am dat seama că nu aveam de ales – trebuia să mă înrolez voluntar pentru a-mi apăra țara. Locuiam în Irpin (regiunea Kiev – n. red.) și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi evacuez familia în vestul Ucrainei. După aceea, pe 11 martie, am intrat voluntar în rândurile Forțelor Armate ale Ucrainei. Antrenamentul meu de luptă a durat 30 de zile. 

Cele mai înverșunate momente ale serviciului militar s-au consumat în regiunea Luhansk. Pe 25 mai, un obuz a explodat la doar un metru de mine și am suferit o comoție cerebrală. Am fost spitalizat o vreme. Acum sunt comandantul unui pluton cu sarcini tehnice, adică reparăm echipamentele și armele batalionului. Cunosc și alți militari care au suferit comoții cerebrale. După spitalizare s-au întors pe front și acum luptă în primele linii. 

La început, cel mai dificil lucru este să te obișnuiești cu bombardamentele constante. După ce te obișnuiești cu rutina, nici nu le mai dai importanță. Ajungi la stadiul în care dormi fără probleme în timpul bombardamentelor. Dar, în ciuda acestui fapt, sunetele puternice și asocierile cu ele sunt atât de întipărite în memorie încât sunt reflectate inconștient în viața de zi cu zi. De exemplu, când am fost în spital și am auzit un zgomot puternic, am sărit sub pat fără să mai stau pe gânduri. O situație similară s-a întâmplat într-o cafenea, când ceva a căzut cu zgomot în apropiere, iar eu m-am băgat rapid sub masă. Am rămas cu reflexe de genul ăsta. 

Imaginea cadavrelor și duhoarea lor mi-au rămas întipărite în memorie. De fiecare dată când visez, visez scene de război. 

Un soldat are doar 10 zile libere pe an. Acum o lună le-am folosit pe toate pentru a-mi vizita familia. 

Când Toshkivka și Lysychansk (regiunea Luhansk – n. red) au fost eliberate, am ajutat la transportarea răniților. Într-o zi conduceam pe șosea și am nimerit peste o grămadă de soldați ruși. Am călcat pedala și am intrat direct în ei. Au tras după noi, dar nu ne-au lovit. 

Odată am stat în tranșee 18 zile fără pauză. Liniile noastre se aflau la cel mult 800 de metri de cele rusești. În unele nopți, când nimeni nu mai trăgea, îi auzeau cum vorbeau între ei. 

Odată am avut cu noi în tranșee un câine care ne-a ajutat foarte mult, întrucât animalele pot percepe ultrasunetele. Câinele s-a ascuns într-o gaură cu 30 de secunde înainte de bombardamente, semnalându-ne astfel pericolul”. 

Militarul cu indicativul ”Kirov” (50 ani): 

”Înainte de a servi în armată, am lucrat ca muncitor în construcții. Locuiam cu familia în Transcarpatia. Pe 11 martie am fost mobilizat. Am fost antrenat aproximativ o lună – exerciții pe poligon și studiul materialului teoretic, dar nu aș spune că teoria corespunde realității. Trebuie să acționezi în funcție de situație, iar multe situații exced oricărei teorii. Pe scurt, cel mai important este să ajungi într-o astfel de poziție încât rușii să nu te poată prinde, dar tu să-i prinzi.  

În general am participat la misiuni de luptă în regiunea Luhansk, până în vară. Apoi am stat vreo două luni în spital din cauza unor afecțiuni ale spatelui. Problemele au început din cauza faptului că am purtat în permanență o vestă antiglonț cântărind aproximativ 17 kilograme. 

De obicei graficul arată așa: petreci 5 sau 7 zile într-o poziție pe câmp, iar apoi te poți relaxa în cel mai apropiat sat pentru o zi sau două. Uneori rămânem mai mult de 5-7 zile în post, fiindcă numărul militarilor scade constant, dar nu și al posturilor, care chiar se extind. 

În general, în Myrna Dolyna (regiunea Luhansk – n. red.) am stat în tranșee câte 17-20 de zile fără intermitențe. 

Prima luptă a fost cea mai grea nu doar pentru că a fost prima, ci și pentru că rușii erau la doar 10-15 metri de noi, adică i-am privit drept în ochi. O zi mai târziu, am plecat cu pierderi minime, însă îmi era greu să realizez că bărbații care se aflaseră în aceeași linie cu mine muriseră. 

Cât despre cele mai grele momente, pot spune fără echivoc că acestea sunt atunci când auzi că un frate cade rănit, și nu îl poți ajuta în niciun fel. Regula noastră principală este să ne protejăm unii pe ceilalți. În general, acesta este cel mai important lucru la război – să ne sprijinim, să ne acoperim și să ne ajutăm reciproc. 

Cu toții avem fricile noastre, însă important este să nu te pierzi și să nu cedezi la panică. Trebuie să te controlezi, indiferent de situație, iar asta poate fi extrem de dificil, mai ales când cad câte 5 obuze pe secundă la numai 15-20 de metri distanță de tine. 

Fiecare persoană reacționează diferit la astfel de șocuri. Important este să ne depășim fricile lăuntrice, pentru că dacă nu noi, cine altcineva?” 

Militarul cu indicativul ”Pop”: 

”Și eu sunt originar din Transcarpatia și am lucrat tot ca muncitor în construcții. M-am alăturat serviciului militar la începutul lui martie, anul trecut, pe bază de convocare. Am fost antrenat aproximativ o lună. 

Deja la 24 aprilie eram pe poziții în regiunea Luhansk. La început am mers o jumătate de noapte, iar cealaltă jumătate am săpat tranșee. Următoarea zi am intrat în luptă. Invadatorii ruși nu prinseseră de veste că ajunseserăm până acolo, așa că i-am învins rapid și clar. În numai 5 minute, întregul efectiv de 67 de ruși era întins la orizontal. 

Prima luptă a fost ceva de neînțeles pentru mine, pentru că nu am simțit teamă. Dar peste numai câteva zile, când a avut loc o nouă încleștare, deja simțeam o anumită teamă. Asta pentru că am realizat unde eram și ce mă aștepta. Cu toate acestea, cu timpul devine mai puțin înfricoșător, pentru că te obișnuiești. În plus, înainte de fiecare misiune suntem întrebați dacă suntem pregătiți pentru acțiune. Nimeni nu este forțat, întrucât, dacă o persoană nu este pregătită să intre în luptă, atunci, în consecință, va fi imposibil să te bazezi pe el în situații de viață și moarte. 

S-a mai întâmplat să mergem câte o zi într-un sat sau altul, la odihnă. Odată ni s-a permis o plimbare, dar, când ne deplasam pe șosea, rușii ne-au luat la țintă cu rachete. Am avut noroc și nu ne-au lovit. 

Rușii bombardează metodic totul. Asta-i tactica lor: mai întâi, distrug totul cu artilerie și sisteme de lansare multiplă Grad, apoi intră în așezările năruite și împușcă pe toată lumea”.