Jurnalista ucraineană Anna Neplii pune punctul pe i: "Dacă vom ajunge la negocieri, nu va fi decât un răgaz pentru Rusia să se pregătească câțiva ani pentru un alt război!". Ce spune aceasta despre efectele războiului în plan psihologic

Într-o ediție maraton a celei mai recente emisiuni RoZoom Press, tema dezbaterii fiind împlinirea unui an de invazie rusească la scară largă asupra Ucrainei, jurnalista ucraineană Anna Neplii a vorbit despre cum au reușit compatrioții săi să reziste atât de eroic, respectiv despre perspectivele țării sale în perioada următoare. 

În ceea ce privește perspectiva Ucrainei, Anna Neplii a precizat că este puțin probabil ca războiul să se termine în 2023, adăugând că țările occidentale nu au furnizat încă armamentul necesar pentru ca forțele ucrainene să demareze contraofensiva și să elibereze toate teritoriile, inclusiv Crimeea. În acest context, jurnalista a subliniat, printre altele, că obiectivul lumii libere ar trebui să fie distrugerea Rusiei în plan economic, respectiv a potențialului militar al Kremlinului. Aceasta a avertizat că, în caz contrar, imperialismul rusesc va continua și după actualul război, inclusiv în situația în care regimul Putin s-ar prăbuși, asta întrucât Rusia nu are realmente forțe de opoziție. Anna Neplii a ținut să sublinieze totodată că desfășurarea unor negocieri pe fondul actualului război ar reprezenta o greșeală, întrucât Rusia va primi astfel răgaz să se pregătească câțiva ani pentru a declanșa o nouă agresiune. 

Moderator: Cum au reușit ucrainenii să reziste? 

Anna Neplii: Ieri am scris un mic editorial la împlinirea unui an de la începutul războiului la scară largă. Am analizat situația, mi-am analizat emoțiile la începutul invaziei la scară largă. Îmi amintesc o situație cu o săptămână înainte de începerea invaziei la scară largă. O prietenă de-a mea spunea că Rusia va duce o luptă de 3 zile cu Ucraina, că totul va fi bombardat, iar noi vom ceda. Am găsit aceste mesaje și am spus că este o prostie, Putin nu poate lua Ucraina în 3 zile. În primul rând, este vorba despre mentalitatea noastră. Multe țări, la începutul invaziei la scară largă, inclusiv SUA, au spus că vor impune sancțiuni drastice și că vor trimite foarte mult armament, că vor opri acest război. În pofida faptului că nu au făcut asta, am reușit să fim rezilienți. În primul rând asta s-a întâmplat mulțumită mentalității oamenilor noștri care în fiecare zi și-au riscat viața nu doar pentru viitorul nostru, dar și pentru viitorul întregii lumi democratice. În al doilea rând, este vorba despre profesionalism. Dacă analizăm istoria, putem observa arta militară, de pildă, a cazacilor. Și foarte multe țări au preluat tactica acestora în propria armată. De asemenea, în al Doilea Război Mondial batalioanele ucrainene au fost cu cele belaruse în prima linie. Iar bunica mea, respectiv bunicul meu sunt veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Aceștia mi-au spus foarte multe despre cele întâmplate și vreau să precizez că soldații noștri sunt inteligenți, iar datorită mentalității sunt foarte profesioniști. Atunci când alte țări au spus că avem nevoie de mai mult timp pentru pregătiri, eventual 1 an pentru a învăța pilotarea avioanelor F-16, pentru soldații noștri e vorba de doar jumătate de an. 

Moderator: Cum vezi finalul războiului? Cum vezi viitorul Ucrainei după asta? 

Anna Neplii: Este o întrebare destul de dificilă, pentru că în primul rând am visuri, dar am și realitatea din prezent. Visul meu, al tuturor ucrainenilor, e să vedem sfârșitul acestui război până la finalul acestui an cu toate teritoriile noastre recuperate, inclusiv Crimeea. Vrem să vedem totodată Ucraina în UE, respectiv în NATO. Dar dintr-o perspectivă realistă nu-mi pot imagina acum cum se poate sfârși acest război. Nu este doar un război economic și fizic, ci și existențial. Dacă deschidem o carte de istorie, îmi amintesc asta din copilărie, de fiecare dată am avut diferite războaie cu Rusia, iar asta s-a întâmplat înainte de URSS, de-a lungul întregii noastre istorii. Consider că cel mai important este distrugerea Rusiei în plan economic, cu ajutorul altor țări, respectiv distrugerea potențialului militar al acesteia. Dacă vom ajunge la negocieri, nu va fi decât un răgaz pentru Rusia să se pregătească câțiva ani (pentru un alt război - n.red.). Așadar, avem nevoie să distrugem potențialul militar al Rusiei. Nu avem timp să așteptăm. Trebuie să accedem în NATO. Nu mai avem timp să așteptăm, întrucât nu contează dacă Putin e președinte sau altcineva. Consider că Rusia nu are opoziție. Iar rușii nu-l vor scuza pe Putin dacă va pierde acest război. Rușii vor dori să se răzbune, să aibă revanșa, iar noi trebuie să ne pregătim pentru asta, să ne dezvoltăm sistemul militar, să implementăm reformele pentru accederea în UE și să scăpăm de agenții ruși care se află inclusiv în Parlamentul nostru. Încă avem astfel de personaje, iar acestea opresc procesul de reforme. În concluzie văd viitorul ca o țară dezvoltată militar, în cadrul UE și sper că războiul se va termina cât de curând, eventual anul viitor. Nu văd cum se poate termina anul acesta. Încă nu avem suficiente arme. Avem arme doar ca să ne apărăm. Dar trebuie să demarăm contraofensiva. Nu avem acest potențial în prezent și nici nu dispunem de atât personal de cât dispune Rusia.

De asemenea, Anna Neplii a vorbit atât în cadrul emisiunii, cât și pe parcursul unui editorial redactat pentru Kyiv Post, despre impactul războiului în plan psihologic, relatând emoțiile prin care a trecut de-a lungul invaziei rusești la scară largă. 

Anna Neplii: Primul episod s-a petrecut pe 25 februarie. Eu locuiesc în Kyiv, iar părinții mei în Odesa. Ziua de naștere a mamei mele este pe 27 februarie. Așadar, cumpărasem bilete de tren către Odesa pentru data de 26 februarie. Am vorbit la telefon cu părinții mei pe 24 februarie, iar tatăl meu era calm. Am decis că voi aștepta să merg cu trenul pentru a ajunge în Odesa. Și nu am vrut să mă mut din Ucraina, am decis că vreau să fiu cu familia mea. Dar situația a devenit extremă. Armata rusă era în regiunea Kyiv pe 24 februarie. Așadar, părinții mei au decis să meargă cu mașina cătrre Kyiv și să mă ia. Nu-mi spuseseră despre asta, pentru că știau că mă voi îngrijora pentru ei. Le și spusesem să nu vină aici cu mașina, pentru că este posibil ca avioanele de luptă rusești să zboare deasupra șoselelor. S-a întâmplat asta, dar în martie. Pe 25 februarie, am început să merg pe jos pe drum 5 km, cu bagajul meu, cu pisica mea. Erau explozii. Am văzut vehiculele militare și tancurile venind în regiune pe drumul Odesa-Kyiv. Am văzut soldați ucraineni, am văzut sute de oameni care plecau pe jos. Nu dormisem 2 nopți. Atunci când plecasem pur și simplu pe jos pe drumul către Odesa, printre explozii, văzând totodată soldații, starea psihică era extrem de proastă. Citeam totodată știrile și întreaga mea lume era distrusă. M-am gândit că sunt studentă, am planuri în viață, visuri, dar viitorul devenise impredictibil. Îmi era frică inclusiv pentru că unele țări, înainte de începerea invaziei la scară largă, spuneau că vor impune sancțiuni dure, că vor trimite armament. Dar în a doua zi de invazie la scară largă au spus doar că 'este păcat că se desfășoară un război în Ucraina'. Așadar, mă gândeam că țara mea e singură în întreaga lume. 

Un alt episod a fost în Odesa, pe 23 aprilie. Am fost la niște prieteni într-un apartament, era dimineață, atunci când o rachetă a distrus o clădire din proximitate. Când am auzit explozia, nu știu de ce, dar primul meu gând a fost 'poate cineva a trântit o ușă'. Dar un prieten mi-a spus să mă uit pe geam. Și am văzut cum racheta a distrus o clădire rezidențială. În acea clădire erau niște cunoștințe, un cuplu care avusese nunta recent. Și au murit.

Al treilea episod a fost pe 9 mai. Eram la adăpost, în contextul în care Putin, dimineața, a depus o coroană de flori la Memorialul Odesa din Moscova. În acea zi celebra Ziua Victoriei. Pe parcursul serii, s-a desfășurat cel mai mare atac cu rachete asupra Odesei, iar geamurile clădirii rezidențiale unde se află apartamentul familiei mele au fost distruse. A fost înfricoșător. A fost un zgomot atât de puternic... 

Anna Neplii, pentru Kyiv Post: Invazia pe scară largă i-a tulburat pe toți cetățenii ucraineni. La urma urmei, nu doar ritmul obișnuit al vieții s-a dus pe apa sâmbetei, ci, cel mai important, încrederea în viitor.

Poate că aceasta este una dintre cele mai teribile stări - starea de incertitudine. Când nu înțelegi ce se va întâmpla mai departe cu tine și familia ta; când toate planurile tale pentru viitor sunt ruinate într-o clipă; și în loc de visurile de a studia, de a întemeia o familie, de a construi o carieră, de a călători și de a duce o viață fericită și sigură, se instalează frica, panica, confuzia și ura.

O stare de nevroză a devenit o parte a psihicului meu în viața de zi cu zi. Din cauza unui psihic slăbit, a devenit mult mai dificil controlul emoțiilor și gândurilor, iar în primele trei luni a fost aproape imposibilă păstrarea controlului. Epuizarea sistemului nervos a început să se manifeste în ceea ce privește sănătatea mea fizică și, în consecință, aspectul. Dar una dintre principalele probleme ale acestei reacții în lanț a fost reprezentată de somnul de proastă calitate și lipsa unei rutine zilnice.

În primele două zile ale invaziei la scară largă, nu am dormit deloc, nu am mâncat și nici măcar nu am băut apă. Dar nu am simțit asta deloc, întrucât în corpul meu curgea adrenalina. Am fost nevoită să ajung de la Kyiv la Odesa, unde locuiesc părinții mei. Luna următoare a fost cea mai grea. M-am trezit de câteva ori în mijlocul fiecărei nopți pentru a verifica știrile. Mă uitam dacă a început o alertă aeriană și monitorizam canalele Telegram pentru a vedea dacă zburau rachete către Odesa. Verificam constant știrile și mi se rupea sufletul când citeam despre Kyiv. 

Cu timpul, aceste lucruri au devenit uzuale. Am observat că am început să mă trezesc noaptea, să verific știrile și să răspund la mesajul cuiva, dar dimineața nu-mi aminteam. Uneori, recitind mesajele mele trimise, nu-mi aminteam nici măcar să fi scris anumite lucruri, iar propozițiile nu se legau între ele.

În a doua jumătate a verii mi-am normalizat puțin programul de somn, iar episoadele în care mă trezeam noaptea au devenit rare. Dar din toamnă am început să sufăr de insomnie. Din octombrie până în decembrie, am dormit între trei și cinci ore, indiferent dacă ziua era una plină de activități sau nu. În decembrie, coșmarurile frecvente și gândurile obsesive au revenit. Uneori mi-a fost greu să mă trezesc dimineața și să mă forțez să fac ceva.

La sfârșitul lunii ianuarie, cazurile de separare de realitate au devenit mai frecvente. Uneori mă simțeam ca într-un joc pe computer. Alteori, uitându-mă în oglindă, nu știam cine se uita înapoi la mine. Aveam constant gânduri obsesive și senzația că cineva mă urmărește.

În general, comportamentul meu în viața de zi cu zi era normal, astfel încât nimeni nu-și putea imagina în ce stare ciudată mă aflam în fiecare zi. În același timp, parcă nu mai pun la suflet știrile de zi cu zi și se pare că războiul a devenit ceva obișnuit pentru mine. 

Totuși, în același timp, înțeleg că războiul continuă să mă afecteze zilnic, deși acum mult mai mult în planul subconștientului.