Ateism (predica pe scurt)

Citim/auzim în Duminica Înfricoșătoarei Judecăți pericopa din Matei 25: “Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit […]. Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? […] Întrucât ați făcut unuia dintre-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut. […] Întrucât nu ați făcut unuia dintre aceștia prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osânda veșnică, iar drepții la viață veșnică”.

Ea se leagă de întrebarea de la Luca 10, a ispititorului învățător de lege, unde Domnul merge și mai adânc în memoria textului revelat, aducând aminte de porunca dată deja în Deuteronom 10: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. 

Închide carevasăzică bucla, forțând terminarea din fașă a unui dialog ce se anunța de formă, pevizibil până la ultimul detaliu, câtă vreme se știa deja răspunsul limpede ca bună ziua. Teoideologul nostru, cum ne amintim, insistă de o manieră cvasi-umanistă, dubitativ-idioată: “Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu?” Ah, ce întrebare “filosofică”, direct din puțul gândirii, dar întru totul conformă mentalului epocii! Mântuitorul retraduce răbdător, de dragul celor adunați în jurul Lui, învățătura în termenii pe care îi știm: “Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari…”.

Aceste pasaje, alături de altele, reconfirmă esența mesajului: în fața nedreptății, a durerii și suferinței, a lipsei, a privării de libertate, a abandonului sau, și mai grav, a indiferenței, reacția cea mai omenească posibilă rezidă în implicarea nemijlocită, în tentativa de a rupe lanțul consecințelor dramatice ale unui rău făcut cuiva, necunoscut, dar în care ne recunoaștem. Repet: omenește. De la homo homini lupus (omul este lup pentru om) al păgânismului la soarele Înțelepciunii dumnezeiești apelul la genul proxim suspendă definițiile specifice. Adică: nu mai contează dacă victima are sau nu un statut social, o etnie sau o credință compatibile cu percepția ta, dacă “merită” sau nu să fie ajutată. Aceste rezerve nu încurajează și cu atât mai puțin nu îndreptățesc trecerea pe alături, ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Pe scurt: nu ai voie să fii nesimțit, arogant, satisfăcut de tine însuți, jigodie ambulantă, cu nasul pe sus, având cumpărăturile bio în portbagaj, surâzând din colțul gurii cu superioritatea celui care uită că propriul sfârșit este o chestiune de timp, cum tot o chestiune de timp și de context este să faci la rândul tău experiența celui aflat în mizerie. Și asta nu pentru că ar fi o interdicție de Sus, ci pentru că, dacă nu ai fi împietrit, învechit în rele, expresia adâncă a umanității tale ar trebui să iasă cumva la suprafață. Măcar atunci când situația este groasă, pe viață și pe moarte. Cu alte cuvinte, nu victima este aici piatra de încercare, ci tu însuți. 

Nu, Domnul nu se joacă de-a fetița cu chibrituri și nici nu se deghizează, dându-Se cu negru de fum peste obraji, nici nu își sfâșie hainele și nici nu imită vreo infirmitate, așa cum nu întinde niciodată mâna. Nu înscenează nevoia, necazul. Pentru că, o spune repetat, El este deja în toți aceștia “mai mici”, în nenorociții reali pe care nu se sfiește să îi numescă direct “frați”, recunoscându-le cu alte cuvinte atributul de care noi, conștient sau nu, ne ferim atât de evident să îl interiorizăm. Indiferent dacă suntem credincioși. Aici se descoperă, cu toată forța, chemarea: nu Dumnezeu, oarecum din exteriorul nostru, ci umanitatea noastră, pusă de El sămânță adâncă de viață, ne dă brânci, ne împinge să ne depășim rezervele, să suportăm mirosul cangrenei, să punem mâna, să îmbrățișăm, să umezim buzele celui în neputință. Acesta este, așa-zicând, "ateismul" binelui: fără norme înalte, tradiții și metehne, obiceiuri și apucături, ci direct în colbul drumului, pe caldarâm, cu mațele goale, însetat, închis pentru diverse pricini, cu hainele atârnând, pe patul de suferință trupească și/sau sufletească deopotrivă. Or, dacă pentru a face bine, paradoxal, nu avem “nevoie” nici măcar de Dumnezeu, cu atât mai mult ne va suna, mustrător, cuvântul Celui martor la nesimțirea față de semeni și care a murit pentru noi, a Celui care nu a trecut, în glorie, precum prin mijlocul unei gloate de amețiți, ci care, în singurătatea Mormântului, nu și-a “văzut” de moartea Lui, ci mai ales de a noastră, a celor căzuți în păcat și în finitudine, făcându-ne un mare bine. Esențial. Pe veci. 

Sus să avem inimile!