Obscenitatea memorială (condamnarea la viitor a trecutului recent)

La 15 februarie 2023, “Membrii Senatului Universității din București au votat cu o majoritate semnificativă - 80 de voturi pentru, 4 contra și 18 abțineri - retragerea titlului de doctor honoris causa acordat de UB în 1941 dictatorului Ion Antonescu, participant la Holocaust” (Cristian Preda, co-inițiator al demersului). 

Știrea este, la o primă lectură, în metrou sau în antecamera de la medic, din seria NTR: din cauza plagiatului lui Bode, aflat în proces cu UBB Cluj, UB a decis retragerea dhc-ul lui Ion Antonescu. Evident, la umorul nostru caracteristic, se pot face tot felul de poante și glumițe, cam toate având un numitor comun de felul: în clipa în care, la granițele României, se duce un război, Republica Moldova este luată în vizor, cu agenda economică a momentului – inflație, carburanți, facturi –, cineva nu ia în chip nerușinat modelul sfinxului de la Cotroceni, vorbind repede când ar fi trebuit să tacă lent. Cu alte cuvinte, țara arde, iar baba se ocupă de doctorate, nici măcar plagiate, ci date, așa, cum au dat unii ieri certificate provizorii de căsătorie incertă.

Chestiunea, firește, este mult mai gravă și reprezintă o “victorie” de etapă a unei limpeziri istorice învăluite sistematic de aburii ideologici, de mize meschine de putere, de plasament salarial și de tot felul de principii citite pe dos. Este un nou număr de corectitudine strâmbă care reconfirmă ceea ce spuneam, când eram la IICCMER, fapt pentru care am și fost hăituit exemplar, că memoria este adevăratul nostru proiect de țară. Mă repet: o societate care nu are un acord minim asupra narativului despre sine însăși este slabă, la limita de avarie, când situația se complică, riscând insecuritatea inclusiv memorială. Se depășește binevenita diversitate a interpretărilor, monopolul asupra adevărului scăpând nu doar filosofiei, dar și istoriei și celorlalte științe sociale. 

Or, revenind, pendularea violentă între chei de lectură cu dioptrii atât de diverse – de la cea romantică, pașoptistă, la cea interbelică și de la dirijismul național-comunismului la demitologizare, de la mizerabilism la angelism – accentuează, cum știu oftalmologii, problemele de vedere, ajungând, la propriu, să ne batem între noi precum chiorii. Iată de ce, a avea un consens, nu o unanimitate, sau a lucra în perspectiva lui printr-o cultură a dialogului public este esențială în articularea democrației funcționale, în recompunerea ethosului hăcuit de succesivele regimuri totalitare. Interogația legată de o Leitkultur, națională și cu atât mai mult europeană, este la urma urmelor singura cale prin care dăm “valorilor” conținut, transformând o lozincă în afirmație identitară. 

Acum, legat de Ion Antonescu, istoricii știu mai bine cum a fost arestat șeful statului la 23 august 1944, cum a fost ținut în detenție în URSS, cum a decurs procesul urmat de execuție, ce au făcut cu familia lui. La nivel documentar, am putea chiar afirma că știm destule, așa cum știm că principala acuză adusă era alianța cu Germania hitleristă. Nu mai intrăm în detalii: omul a plătit cu moartea în contextul unei ocupații sovietice despre care nu se poate spune că întrupa principiile statului de drept. 

Asemeni tuturor celorlalte procese, exemplar fiind al lui Mircea Vulcănescu, centrală și fără răspuns a rămas întrebarea cum de nu s-a putut ataca însăși legalitatea acelor instanțe staliniste și cum, în 2023, în dreptul unui stat membru UE și NATO mai au efecte legi date sub presiunea unei puteri totalitare ocupante. Tot de domeniul legal rămâne și nedumerirea cum de o persoană poate fi condamnată de două ori pentru aceeași faptă: prima dată prin decizie judecătorească, a doua oară prin decizie cultural-ideologică. S-a instituit în România ultimilor ani, pe tăcute, o formă nouă de tribunal? Sunt domnii Alexandru Florian, Alexandru Muraru, Cristian Preda și alții ca ei, de fapt, magistrați? În numele cui și cu ce acord democratic pretind dânșii că repară greșelile trecutului? Și de ce doar unele greșeli, iar nu toate? Au probleme nu doar cu ochii, ci inclusiv cu memoria?

Paguba enormă care se va adânci în următorii ani are mai multe aspecte:

- se va inhiba orice discuție în contradictoriu pe temă;

- se vor opera decupări memoriale unilaterale;

- se vor alimenta extremismul și conspiraționismul, dar mai ales antisemitismul, această erezie teologică teribilă;

- se va macula inutil și indecent memoria tuturor victimelor din toate perioadele abuzive ale istoriei noastre recente;

- se vor rescrie arbitrar manualele de istorie;

- se vor oculta aspectele, majore sau minore, care nu intră în schema de interpretare;

- se va acredita ideea că toți cei care au intrat în pușcăriile comuniste pe motiv politic nu s-au putut converti și nici îndrepta, ba mai mult că, de fapt, și-au meritat pedeapsa, inclusiv prin proiecție contrafactuală despre ce ar fi făcut, de pildă, legionarii dacă păstrau puterea;

- se va reconfirma că toate ororile extremei stângi pot fi nuanțate, iar cele ale extremei drepte, nu, ratându-se în chip ticălos definiția democrației ca echilibru între extreme, împiedicând accesul la putere a uneia dintre ele, iar nu ca victorie a unei extreme asupra altei extreme;

- se vor reaprinde mecanismele imunde are resentimentului, conflictul obscen între cine este mai victimă decât cine, între un deceniu de dictatură regalo-legionaro-militară și jumătate de secol de dictatură comunistă;

- se vor acutiza analfabetismul politic, indiferentismul, neparticiparea la vot, alianței de partide mereu la guvernare corespunzându-i o monstruoasă alianță a corectitudinii politice;

- una peste alta, ziua aceasta este proastă pentru academism și reprezintă, arc peste timp, “răzbunarea” pentru golănia unora din Parlament la momentul condamnării simbolice a regimului comunist;

- spațiul academic ar fi trebuit să rămână imun la furtul intelectual, inclusiv la forma lui cea mai perversă: plagiatul istoriei;

- totalitarismul nu se combate cu instrumente totalitare în duh, chiar dacă în literă mimează democrația.

Prin natura mea de nesupunere spontană acolo și când constat că ierarhia se transformă în oligarhie, prin istoria familiei mele persecutate și prin credința mea, nu sunt un fundamentalist și nici nostalgic al totalitarismului. Mai mult însă: mi se reconfirmă pe zi ce trece, pas cu pas, în mod fundamental, că terapia de care are nevoie o societate precum a noastră, dar nu numai, nu este a justiției prin dictat, a conștiinței decretate, a interdicției sau sancțiunii, ci a dreptății prin înțelegere, regret, reparații, atât cât se mai pot face, prin umilința de a recunoaște că inclusiv colectiv nu ai fost altfel decât ca persoană, adică sub păcat. 

Instituirea unei sfințenii zise civice, celebrarea unei slujbe pretins purificatoare, sacrificările în efigie și consfințirea unor canoane contradictorii – toate la un loc nu au nimic în comun cu Rugăciunea Domnească rostită la Timișoara, la București, în Piața Universității (iată!), sau în alte orașe. Strâmbă cum era/este, justiția s-a pronunțat în cazul lui Antonescu, el plătind, cum spuneam, cu viața. Măcar din politețe, fără a avea nicio afinitate religioasă, adică fiind afoni în materie, după expresia lui Weber, tot am fi putut îngăima un “Dumnezeu să îl ierte!” 

Încrâncenarea de a nu fi înțelept, onest, generos, cumpătat și vizionar, ci de a culpabiliza, de a murdări, de a învrăjbi și de a umili au din partea noastră, a idioților de creștini, drept răspuns tot o vorbă de împrumut, de la același Hristos, de data asta pe Cruce: “Doamne, iartă-le lor, că nu știu ce fac!”