Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara

din 12 martie 1990 este formulat cu mult echilibru, surprinzător în contextul tensiunii care a însoțit căderea regimului ceaușist și ulterior al polemicilor legate de căderea, în sfârșit, a comunismului nu atât ca ideologie, ci mai ales ca mentalitate, metode și aparat de conducere. Ei bine, autorii care dau formă dezideratului timișorenilor și a unei mari părți din societate se exprimă nuanțat, evitând acuza de încurajare a unei vânători de vrăjitoare care, în România, nu avut loc:

”8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față".

Ce poate înțelege cineva de azi născut în 1990 și care, la peste trei decenii de la evenimente, ascultă sau vede dezbaterea de azi din Parlament pe marginea unui proiect de lege care dorește să excludă pe foștii lucrători ai Securității - aparatul represiv al regimului comunist - din funcții relevante public. Pe scurt și pe puncte, cum am mai sintetizat și cu alte ocazii:

1. De ce abia acum? Între textul din 1990 și proiectul legislativ din 2023 nu a fost posibil nimic? Adică s-a aplicat formula că la vremuri noi, tot noi? Păi, dacă așa stau lucrurile, s-a pierdut pur și simplu trenul. Că multe dintre neajunsurile României actuale au la origine complicitățile securistice, inclusiv intergeneraționale, nu ne încălzește cu nimic. Constatăm și, tineri cu ceva calificare, unii chiar înaltă, plecăm. Viețile noastre sunt prea scurte pentru procese istorice atât de lungi. Pe curând, tată! Să nu plângi, mamă!

2. Conex, dacă tot ne căutăm alternative destinale, cum au procedat, din curiozitate, alte țări ex-comuniste la vremea lor? Cu excepția Germaniei care prin reunificarea Estului cu Vestul s-a putut face un transfer masiv și pe alocuri perceput ca brutal transfer de funcționari și demnitari din lumea liberă în cea eliberată, toate celelalte nu s-au descurcat fundamental mai bine. Lustrația nu a fost practic aplicată niciunde. Dorința de dreptate s-a lovit de însăși instrumentele dreptății: de la faptul că nu există vină colectivă - să fi făcut procese individuale milioanelor de lucrători ai serviciilor dictaturii proletariatului ar fi blocat pe decenii sistemul judiciar - la principiul că injustiția nu se repară prin altă injustiție. 

3. OK. Să zicem că la noi trece legea asta. Doar să zicem. Gen. Ce mai poate ea schimba? În legătură cu trecutul totalitar, nimic. Nada, nichts. Amnistia tacită, legală și biologică și-a produs zilnic efectele, cimitirele fiind între timp pline de rămășițele celor care, în viață, au făcut viețile altora un calvar. Culmea cinismului memorial: precum la Pitești, există inclusiv monumente de cinstire. Halal. Chiar și tânăr, nu are cum să nu ți se pună un nod în gât și să primești reconfirmarea că, plecând, ai făcut singurul lucru bun sau, rămânând, la fel de bine este să îi trimiți pe toți în pi...ma... lor. Până la conștiința istorică, elaborată, te confrunți cu hidoșenia unei istorii la capătul căreia tot victimele sunt vinovate. 

4. În fine, căpoși, ce am putea totuși presa din această lămâie seacă a unei culturi memoriale infecte și a unei dreptăți neputincioase? Pragmatic, ne despărțim de trecut - cu atât mai important este ca unii, precum Petrov sau Oprea, să continue săpăturile lor, arătând material, pe oase, că nu vorbim în metafore despre crimele comunismului -, și ne punem apăsat problema în termenii viitorului. Or, aici, surprise!, tot de securiști și de urmașii lor după trup sau după minte dăm. De unde concluzia la care, de la început, nu o credeam posibilă: merită să luptăm pentru egalitatea de șanse, spărgând monopolul serviciilor de ieri și mai abitir al celor de azi, să cerem la pachet marginalizarea securiștilor, câți mai sunt, și a băieților tineri împinși în politică și afaceri, din ce în ce mai numeroși. Nedreptatea istoriei recente este argumentul moral al luptei noastre de mâine. 

Ah, un detaliu ionescian, adică absurd: o parte dintre inițiatorii legii sunt ei înșiși porfirogeneți...