Urmările războiului rusesc. Interviu cu psihologul Tatyana Filkina: ”În Ucraina va avea loc un declin moral uriaș. Simptomele depresive vor afecta aproximativ 70-80% din populație. Vor fi multe sinucideri și va crește violența domestică”. Drama militarilor traumatizați de război / Anna Neplii

În prezent, societatea ucraineană este unită și concentrată în jurul unui unic obiectiv comun – acela ca Ucraina să câștige războiul declanșat de Rusia. Obiectivul comun ne motivează să facem totul pentru a supraviețui, în ciuda bombardamentelor rusești și a efectelor acestora. 

Însă există o concepție greșită că totul va fi bine imediat după victorie, asta deși, ne-a demonstrat-o istoria, în repetate rânduri, perioadele postbelice sunt, de obicei, chiar mai dificile decât perioadele de război.

Ucraina se va confrunta cu probleme majore în toate sectoarele țării și va necesita o amplă reconstrucție, ceea ce înseamnă că ar trebui să ne îngrijim încă de pe acum de unele probleme, tocmai pentru a preveni valul de consecințe negative. 

Una dintre cele mai importante probleme este reabilitarea psihologică a militarilor de pe front și procesul de recuperare a acestora în societate. De asemenea, e important să lucrăm cu rudele celor plecați dintre noi dar și cu numeroșii civili care trec prin traumele războiului.

Pentru a detalia aceste problematici, Kyiv Post a stat de vorbă cu Tatyana Filkina, șefa Departamentului de suport psihologic al sindicatului grănicerilor ucraineni și psiholog la serviciul de voluntariat Odessa, în cadrul Centrului de reabilitare ”St. Paul”, care colaborează cu armata încă de la răbufnirea războiului ruso-ucrainean din estul Ucrainei. Vă prezentăm interviul: 

Jurnalist: În general, care credeți că vor fi principalele probleme de ordin psihologic cu care se vor confrunta ucrainenii după încheierea războiului?  

Tatyana Filkina: Acum, oamenii sunt concentrați pe faptul că totul va fi bine după victoria militară a Ucrainei. Supraviețuirea este, evident, principala prioritate. Însă trebuie să înțelegem că nu va fi bine și că nu are cum să fie bine atât de repede. Va avea loc un declin moral uriaș. Mulți ucraineni își vor da seama că nu mai au case și că nu mai au unde să se întoarcă, pentru că nimic nu va fi reconstruit peste noapte. Pe de altă parte, vor exista mari probleme cu găsirea de noi locuri de muncă.   

Depresiile vor reprezenta o reală problemă. Cred că simptomele depresive vor apărea la aproximativ 70-80% din populația Ucrainei. Lehamitea cronică, lipsa oricăror motivații, pierderea sensului și a valorilor – astea sunt adevărate pericole când nu știi de ce să te trezești dimineața. 

Jurnalist: Ce se întâmplă acum cu societatea?

Tatyana Filkina: Acum se poate sesiza o reevaluare a valorilor și o pierdere a sensului, proces care a început încă din toamnă. Dacă luăm în calcul etapele psihologice ale durerii trăite, procesul va dura aproximativ un an. Itinerariul e lăuntric și e împărțit în cinci etape: negare (până la aproximativ 3 luni), furie (de obicei agresiune verbală), negociere, depresie și acceptare. E bine de știut că etapele de agresiune, negociere și depresie pot alterna în decursul a aproximativ 6 luni. Acceptarea are loc, de regulă, în intervalul de la 9 la 12 luni. Trebuie înțeles că această acceptare e cauzată de o reevaluare a valorilor, de pierderea sensului și de căutarea noutății. Ușor-ușor, întreaga Ucraină începe să înțeleagă că nimic nu va mai fi la fel ca înainte. Oamenii au început să cadă într-o dispoziție depresivă.     

Aud deseori întrebări de genul: ”Eu ce voi face pe viitor? Unde să merg?”. De asemenea, observ că numărul divorțurilor e într-o creștere alarmantă, iar asta mai ales din cauza faptului cu femeile și copiii sunt refugiați în străinătate, iar bărbații sunt aici. 

Jurnalist: Deși războiul nu dă semne de încheiere, mulți militari se confruntă deja cu afecțiuni cauzate de stresul post-traumatic, din cauza condițiilor grele în care luptă pe termen lung. Cum preveniți înrăutățirea acestor cazuri? 

Tatyana Filkina: Marea problemă rămâne nivelul scăzut de educație mintală. Mulți militari nici măcar nu știu sau nu înțeleg că un psiholog îi poate ajuta. Prin urmare, prima mea sarcină este aceea de a le explica militarilor ce este un psiholog și cum poate fi util, astfel încât persoana să înțeleagă cu un psiholog este un specialist ca oricare altul. Și mai e vorba despre un aspect care trebuie clarificat – cu cât vin mai devreme la un psiholog cu atât este mai puțin probabil să se confrunte cu PTSD. Totuși, un procent de aproximativ 80% din populație poate face față în mod independent traumei.   

În plus, mulți dintre militari își protejează familiile și nu vorbesc despre problemele astea cu cei dragi. Își interiorizează durerile, dar după un timp acestea se vor manifesta la nivel somatic. De exemplu, în societatea noastră există un stereotip potrivit căruia ”bărbații nu plâng”, așa că ajung în spital cu infarct. Acest lucru se datorează presiunii interioare. 

Cred că avem nevoie de stabilirea unor perioade clare pentru activarea pe front. De exemplu. În 2014-2015, mobilizarea a durat 6 luni, trupele fiind rotite după primele 3 luni și poziționate pe alte coordonate, fără să participe în permanență la ciocniri. Din păcate, acum nu mai există așa ceva. Sunt oameni care au plecat pe 24 februarie și încă luptă în prima linie. E drept, numărul acestora e scăzut, cei mai mulți au ajuns în spitale, alții au murit. 

Jurnalist: Vorbiți-mi, vă rog, și despre problema comoțiilor cerebrale. Știu că sunt din ce în ce mai des întâlnite. 

Tatyana Filkina: Spre deosebire de confruntările din 2014-2015, când a fost vorba, în principal, de un război al infanteriei, acum accentul se pune pe artilerie. Există multe cazuri de comoții cerebrale, care de multe ori sunt mai dificile decât rănile de glonț, fiindcă acelea sunt vizibile. Să explic cât pot de simplist: la o explozie puternică, din pricina șocului la care e supus organismul, are loc o comoție în urma căreia creierul lovește craniul și e afectat. Acest lucru poate cauza pierderea auzului, pierderea vederii și uneori pierderea vorbirii.

Din păcate, avem foarte puțini specialiști care se pot ocupa de restaurarea vorbirii la adulți. În plus, în centrele de reabilitare această muncă ar trebui să fie multidisciplinară, întrucât o astfel de afecțiune presupune conlucrarea mai multor specialiști (psihoterapeut, logoped, audiolog ș.a.m.d.). Însă în Ucraina nu există astfel de echipe și în general nu avem destui specialiști. La toate acestea se adaugă faptul că toate procesele de recuperare sunt pe termen lung. 

Jurnalist: Dumneavoastră ați avut vreo experiență de lucru cu militari care nu mai pot vorbi? 

Tatyana Filkina: Da, am avut pacienți care ajunseseră la terapie intensivă din cauza asta. Nu pot vorbi din cauza unei traheostomii. Primul meu caz a fost pe la mijlocul lunii aprilie, când am tratat un polițist de frontieră care suferise arsuri pe 80% din corp, abia scăpase cu viață. Putea să dea din cap – ”da” sau ”nu” –, însă nu mai putea articula cuvintele, deși își dorea să comunice. Bărbatul e tânăr, are doar 22 de ani, așa că procesul de recuperare a mers rapid. Am aflat că și el studiase Psihologia și își dorea să ajungă psiholog, așa că m-am prins de asta și i-am explicat cât de util va fi ca psiholog pentru militari, pentru că, trecând acum prin cumpăna asta, va înțelege cu adevărat în ce constă problema. Asta l-a motivat să revină. 

Un alt caz de care m-am ocupat a fost al unui bărbat care lucra la un punct de control din estul Ucrainei. S-a întârziat spitalizarea lui, iar în cazuri de genul ăsta timpul este esențial. Când în sfârșit a ajuns la spitalul din Dnipro, a intrat în comă la terapie intensivă. În timpul operației, bărbatul a suferit o trepanare a craniului, o parte a acestuia fiind îndepărtată. Avea să rămână în comă timp de aproape 10 zile. Când a ajuns la mine nu putea decât să plângă și să spună cuvintele ”da” sau ”nu”. L-am tratat din aprilie și până-n septembrie, când a fost trimis, în scaun cu rotile, la singurul centru din Ucraina destinat recuperării traumelor neurologice. Acum deja învață să meargă cu bastonul.  

Jurnalist: Și ce se întâmplă când un militar este externat din spital, dar nu se mai poate întoarce pe front, pentru că starea de sănătate nu i-o mai permite, și nici nu se poate duce acasă, pentru că nu mai are o casă? 

Tatyana Filkina: Nu este deloc neobișnuit ca astfel de militari să nu mai aibă unde să se întoarcă. Casele lor se află fie în teritoriile ocupate de ruși, fie au fost bombardate și nu mai există nimic acolo. În multe cazuri familiile sunt refugiate în străinătate și distanța amplifică problemele. Nu există locuri libere în spitale, așa că militarii nu pot rămâne acolo. Drept urmare, fie sunt transferați dintr-un centru de reabilitare în altul, fie sunt instalați în diverse locații cu ajutorul voluntarilor. Soarta acestor oameni rămâne o problemă uriașă, mai ales când e vorba despre persoane care nu mai pot trăi independent din cauza rănilor. Centrele de refugiați din străinătate nu reprezintă o soluție, întrucât sunt fie supraaglomerate, fie oamenii au fost deja evacuați de acolo din cauza faptului că a început anul școlar – în primăvară, multe centre de refugiați erau școli și grădinițe.  

O altă problemă din păcate des întâlnită în armata noastră este documentația care trebuie emisă corespunzător pentru a primi plăți / compensații / pensie pe caz de boală în viitor. Cei care se ocupă de predarea acestor documente sunt de regulă comandanții din prima linie. Se întâmplă deseori ca în momentul în care militarul ajunge în spital, comandantul să fie mort. Așa că mereu suntem puși în situația de a căuta pe altcineva care să se ocupe de aceste documente. 

Jurnalist: Cum rămâne cu familiile veteranilor? Sunt necesare programe care să vină în sprijinul acestora. 

Tatyana Filkina: A învăța să trăiești din nou cu leziunile și cu traumele dobândite este un proces lung și dificil. Sprijinul celor dragi e extrem de important, numai că deseori rudele nu înțeleg că o persoană care a trecut prin ororile războiului nu va mai fi niciodată la fel. De asemenea, mulți oameni obosesc după numai câteva luni în care au grijă de victime și-și dau seama că situația îi depășește total. 

Din păcate, până acum, la nivel de stat nu s-au stabilit proiecte care să vină în sprijinul rudelor. Ar trebui să schimbăm asta. 

Avem un program desfășurat cu susținerea unor specialiști norvegieni, program ce e destinat persoanelor care au pierdut pe cineva sau care se confruntă cu o pierdere nespecificată (dispăruți sau capturați). Cel din urmă caz este destul de dificil, întrucât persoana este într-un fel de limb și trebuie să-și recunoască ruda vie sau moartă. 

Jurnalist: În Israel, fiecare unitate militară are un psiholog care evaluează starea de spirit a fiecărui militar înainte și după misiune. Noi nu avem ceva similar. 

Tatyana Filkina: Avem psihologi independenți în unele dintre structuri. De exemplu, în Detașamentul de grăniceri Odessa activează doi psihologi – unul militar și altul civil. Din câte am vorbit cu ei, mi-am dat seama că nu știu să lucreze cu militarii care au fost pe front. 

Ar trebui să ne inspirăm din modelul altor țări, e adevărat. De exemplu, norvegienii au niște tabere de reabilitare în care, după misiuni, militarii rămân timp de 3 săptămâni. Acolo sunt echipe de specialiști care lucrează cu ei și decid care sunt cazurile ce necesită terapie. 

Jurnalist: Ce ar trebui să facem pentru a ne pregăti de problemele pe care le va aduce perioada postbelică? 

Tatyana Filkina: Avem nevoie de mai multe centre care să aibă și psihologi în personal. Trebuie să chemăm specialiști străini și să elaborăm un plan de acțiuni pentru perioada de după război. E esențial să ne pregătim pentru noile realități – trebuie să avem diverse programe de asistență psihologică și să acceptăm ajutorul din alte state. Un lucru e cert: cu cât facem asta mai devreme, cu atât ne va fi mai ușor să ne adaptăm. 

Totodată e necesar ca presa să informeze publicul din alte țări despre ceea ce se întâmplă în Ucraina, fiindcă mulți habar nu au. Dacă uneori mai zâmbim și mai glumim pe-aici, asta e doar una dintre modalitățile de a experimenta anxietatea interioară și nu un semn că totul este bine.  

În Ucraina există o lege privind asistența psihologică pentru veterani. Amintesc că, în perioada 2016-2019, unele sanatorii au primit granturi și au fost înscrise în Registrul de asistență psihologică. Avem și centre de angajare care îi ajută pe veterani să își găsească un loc de muncă. 

Toate procesele de recuperare și abilitare sunt îndelungate, așa că societatea are nevoie, în principal, de educație mintală și multă răbdare. Odată, mama unui militar mi s-a plâns că fiul ei preferă să doarmă îmbrăcat într-un sac de dormit, pe un prag, nu în pat. Și i-am explicat că totul ar trebui să fie făcut pe etape, că durează până unele ritualuri le înlocuiesc pe altele. I-am mai explicat și că, în mod uzual, în prima linie se întâmplă ca militarii să nu-și dezbrace deloc hainele timp de câteva săptămâni. De regulă, procesul de obișnuire cu faptul că este acasă și în siguranță poate dura aproximativ 3 luni.   

Și mai e o problemă: vor exista multe sinucideri, având în vedre că dependența de droguri și alcoolismul sunt sinucideri lente. Chiar și analgezicele funcționează ca drogurile, pentru că generează obișnuință. Violența domestică e o consecință a acestor dependențe dăunătoare.