"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Joi 12 ianuarie, ora 18.00, Fundația ”Ion Gavrilă Ogoranu” vă invită la proiecția filmului documentar ”Viața și moartea în lagăr – Balta Brăilei și Periprava”, realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu cu sprijinul istoricilor Marius Oprea și Gheorghe Petrov, care au fost consultanții acestei producții esențiale.
Documentarul prezintă fără echivoc iadul lagărelor de exterminare comuniste ale Gulagului autohton, punând în lumină mărturisirile foștilor deținuți politic și explicațiile istoricilor care studiază represiunea și caută rămășițele pământești ale victimelor.
Proiecția documentarului se va face cu participarea istoricului și scriitorului Marius Oprea. De asemenea, la eveniment se va decerna Premiul ”Cristian Săileanu” pentru activitate anticomunistă pe anul 2023 (ediția a 3-a).
Îi invităm și îi așteptăm pe toți cei interesați la sediul Fundației ”Ion Gavrilă Ogoranu” – Strada Veseliei nr. 21, Sector 5 București, la ora 18.00, pentru o nouă seară dedicată Rezistenței Anticomuniste. Intrarea este liberă.
”Un soi de blestem și de prosteală pe capul poporului român”
Printre foștii deținuți politic intervievați în documentarul regizat de Nicolae Mărgineanu se numără și domnul Alexandru Mihalcea, fost jurnalist și fost profesor de limba franceză, pe care a învățat-o în lagăr, ulterior devenind scriitor și mărturisitor esențial al terorii și detenției comuniste. În cele ce urmează vă prezint o serie de pasaje dintr-un amplu interviu (detalii AICI) pe care domnul Alexandru Mihalcea l-a acordat pentru Podul.ro:
”Aș spune că e un soi de blestem și de prosteală pe capul poporului român, care iată că devine din ce în ce mai indiferent față de propria istorie. Duceți-vă la Paris și o să vedeți că francezii au bunul simț ca acolo unde s-a petrecut un eveniment istoric, de exemplu, uciderea în luptă a unui combatant al Rezistenței la un colț de stradă, să pună o placă de marmură pe zidul unei case: aici Gestapoul l-a împușcat pe X, aici au fost capturați Y și Z, duși la Auschwitz sau la Dachau, aici a fost ucis cutare rezistent. Alte categorii de amintiri, aproape inexistente la noi, se referă la marii oameni de cultură. Aici s-a născut pictorul X, filosoful, dramaturgul... Am văzut multe, multe plăci memoriale la Paris și în alte localități din Franța, spre cinstea oamenilor de acolo. La fel în Italia, în Belgia, asta în timp ce la noi și ce s-a făcut în deceniul consecutiv căderii Ceaușeștilor începe să și fie dărâmat pe ici, pe colo, la ordin, iar soarta caselor unor mari personalități politice sau culturale îi lasă indiferenți pe guvernanți.
Iată primul exemplu care îmi vine acum în minte – casa lui Iuliu Maniu de la Bădăcin abia-abia dacă a putut fi salvată, și asta doar mulțumită unor oameni inimoși și îndrăgostiți de istoria adevărată, care au reușit să atragă donații de la câteva persoane ce își iubesc neamul, și în acest caz mă refer la simpli cetățeni conștienți de necesitatea și de noblețea acestor gesturi, fiindcă statul român, indiferent de culoarea guvernărilor care s-au tot succedat în ultimele trei decenii, nu a făcut aproape nimic pentru recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva asta este politica statului român, desigur, nerecunoscută în mod fățiș, și asta, țin să subliniez, nu ține de politica unei anumite instituții sau oficialități, nu, fiindcă astea sunt detalii ce întregesc tabloul de ansamblu, ci ține de politica generală de după ꞌ89 și până în prezent. E o altă modalitate de a șterge trecutul. Dar de ce ar da bani Ministerul Culturii pentru niște vechituri de case, când poate folosi fonduri mai ”inteligent”, de pildă pentru etalarea poneiului roz cu zvastică, să rămână străinătatea cu gura căscată?!
Statul român e dezinteresat de pericolul distrugerii vestigiilor epocii concentraționare. Duceți-vă la Salcia, odinioară abominabil lagăr de exterminare, și nu veți vedea decât o cruce memorială, lângă cimitirul din satul Agaua, departe de fosta colonie de muncă. La Salcia, barăcile deținuților erau construite din cărămidă, nu din plăci de stufit, dar tot au fost ajutate să dispară. Nu mai e nimic acolo, doar un câmp bătut de vânturi. Lagărul ar fi trebuit conservat și transformat într-un memorial, mai ales că a fost, așa cum scriam în cartea mea, ”Salcia”, un cumplit, cumplit spațiu al morții, unde s-au întâmplat orori singulare, de negăsit în alte părți. Duceți-vă la Stoenești, tot în Balta Brăilei, și o să vedeți că nici acolo nu mai există nimic, au ras totul, de parcă asta ar putea șterge cu buretele și morții, viețile distruse. Ori poate că pustiul rămas chiar șterge totul, înghite vestigii nedorite, ucide Istoria... E clar că asta-i atitudinea statului român, voită sau nevoită. Mai degrabă voită.
Și Jilava a fost lăsată într-un hal fără hal de degradare – nu-s deloc optimist că se va putea salva ceva de acolo, totul stă să cadă. La Jilava ar fi trebuit să funcționeze, de 30 de ani, un memorial al victimelor regimului comunist, cu atât mai mult cu cât vorbim despre unul dintre cele mai faimoase spații ale genocidului roșu și, fără îndoială, una dintre cele mai groaznice închisori din tot fostul lagăr comunist. Zidul execuțiilor din așa-numita Vale a Piersicilor e ascuns publicului și lăsat pe trei sferturi îngropat în pământ, printre staule și grajduri în ruină ce au fost construite peste gropile comune în care zac trupurile martirilor anticomuniști, tocmai pentru că urina și excrementele ovinelor sunt corozive și distrug repede cadavrele, atacând și oasele. Acolo ar fi trebuit să fie amenajat, în spațiul delimitat de fostul poligon de execuție, un Memorial al Victimelor Comunismului, ca o firească prelungire a Fortului transformat în muzeu. Imediat după căderea regimului Ceaușescu, realizarea unui complex muzeal de mare importanță și de răsunet internațional ar fi necesitat cheltuieli minime. Cum să vrea așa ceva ruginitul politruc roșu Iliescu?
Cât despre penitenciarul de exterminare de la Rîmnicu Sărat, e de prisos să vă mai spun ceva, întrucât știți la fel de bine ca mine că imobilul e lăsat de izbeliște, cu acoperișul spart și prăvălit peste celulele unde au murit Ion Mihalache și Ioan ”Jenică” Arnăutu, alături de mulți alții. Insist, e o adevărată crimă de lèse-mémoire.
De curând, domnul Gheorghe Petrov, reputat cercetător al crimelor Securității, istoric specializat în investigarea gropilor comune, unde au fost îngropați fără cruce și nume luptători anticomuniști, mi-a spus că la Periprava nu a mai rămas decât clădirea fostului comandament al lagărului, preluată de un investitor spaniol și transformată în hotel de 4 stele pentru clientelă selectă. Din ce poate evoca existența mizerabilă a deținuților politici – nimic! Totul ras! Câțiva călugări inimoși zidesc acum, în apropiere, o mănăstire, unde va fi, desigur, un spațiu evocând chinurile îndurate de sclavii comunismului, mai ales la recoltarea stufului, iarna, indiferent de vreme, în zeghe, flămânzi, bolnavi.
Având în vedere dezinteresul autorităților și fățărnicia ocazională a politicienilor, să reținem și faptul că românii care își prețuiesc istoria și memoria rezistenței anticomuniste ar trebui să le poarte o adâncă recunoștință regretatului Romulus Rusan și doamnei Anei Blandiana pentru că au reușit, cu o eroică tenacitate, să salveze de la dispariție închisoarea de la Sighet și să o transforme în memorial de faimă internațională.
Ar trebui să fie un stimulent pentru Partidul Național Liberal și șefii lui să își amintească de marii fruntași trecuți prin Jilava și să purceadă neîntârziat la stoparea degradării în vederea transformării Fortului 13 Jilava în memorial al victimelor genocidului comunist.
În orice caz, acțiunea aceasta de înjosire și desconsiderare a deținuților politici se înscrie în atitudinea generală pe care o discutăm, și asta în condițiile în care am mai rămas foarte puțini la nivel național – de pildă, la Constanța mai suntem doar cinci foști deținuți politici, și ăsta-i unul dintre județele în care a existat o puternică rezistență anticomunistă, inclusiv cu arma în mână, cum a fost cazul luptătorilor din codrii Babadagului. Doar cinci mai trăim – nu vorbesc despre deportați, care au avut și ei partea lor de chinuri, de obidă, de înjosire, de mizerie, ci mă refer numai la cei care au făcut închisoare politică. Am rămas cam puțini, nu-i așa? Ceasul biologic nu iartă. Am ajuns să cred că tiparul de gândire al unor politicieni și al unor guvernanți s-ar putea formula sintetic astfel: ”Răbdare și tăcere, mucles, boșorogii oricum sunt pe făraș. Națiunea are cu ce să-și bată capul, pandemie, manele, vacanțe, Horeca, cu mască, fără mască, de vestigii ne mai arde nouă? Lumea uită ușor!”.
