"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 7 decembrie, Putin a vorbit din nou despre rachete nucleare, insistând că riscul declanșării unui război nuclear este ”în creștere”.
De la începutul invaziei la scară largă a Ucrainei, Rusia a încercat să intimideze Ucraina, NATO și UE în mod repetat, amenințând pe toată lumea cu utilizarea armelor nucleare. Încă din 27 februarie, Putin a ordonat ca toate armele de distrugere în masă, inclusiv cele nucleare, să fie puse în alertă maximă.
Apoi, la 25 iunie, în cadrul unei întâlniri cu Aleksandr Lukașenko, președintele Belarusului, Putin i-a promis acestuia că va transfera la Minsk sisteme de rachete Iskander-M, care pot transporta rachete cu focoase nucleare. Toate aceste amenințări și acțiuni ostile au ca scop forțarea Guvernului ucrainean de a se așeza la masa negocierilor în condițiile dorite de Rusia.
La 16 august, ministrul rus al Apărării – Serghei Șoigu – a insistat că acuzațiile despre posibila utilizare a armelor nucleare de către Rusia împotriva Ucrainei sunt „absurde”. El a precizat că Rusia nu are nevoie să folosească arme nucleare în Ucraina, întrucât „scopul său principal este de a descuraja un atac nuclear”. Șoigu a spus asta și fiindcă, în acel moment, Rusia încasa deja înfrângeri după înfrângeri pe fronturile din Ucraina, iar pe acest fundal, amenințările militare nu mai sună ca o amenințare, ci mai degrabă arată ca o cacealma făcută la disperare, invocând un ultim atu din mânecă – armele nucleare, evident.
Printre altele, Șoigu a apreciat că de moarte civililor din Donbas ar fi vinovate ”țările occidentale, prin furnizarea de arme”, asigurând NATO că Rusia își va atinge obiectivele urmărite în Ucraina. Nu a uitat să repete încă o dată teza propagandei ruse potrivit căreia ”războiul hibrid pe care Kievul îl poartă împotriva Rusiei este condus de Forțele Unite ale Vestului”.
Dincolo de minciunile pe care le emite fără intermitență, Rusia a recurs la șantajul nuclear în repetate rânduri și moduri. La 24 februarie, invadatorii au pus mâna pe centrala nucleară de la Cernobîl, iar în martie au bombardat în mod repetat instalația nucleară Neutron Source Research din Harkov.
Ulterior, la 10 august, Academia Națională de Științe a Ucrainei (NAS) a făcut un apel la comunitatea internațională să recunoască acțiunile Federației Ruse împotriva centralei nucleare Zaporizhzhia (ZNPP) ca fiind terorism nuclear. Astfel, NAS a reacționat la lovitura rachetelor rusești date, pe 6 august, în apropierea instalației de depozitare a deșeurilor nucleare uzate.
De-a lungul războiului declanșat de Rusia în Ucraina, Putin a recurs la diferite acte teroriste. De exemplu, terorizarea civililor prin bombardamente și atrocitățile săvârșite de armata rusă în teritoriile ocupate din regiunea Kiev, în special la Bucea. Toate acestea au avut ca scop intimidarea societății ucrainene și forțarea acesteia de a se preda.
De asemenea, blocarea porturilor ucrainene prin care se exportă cereale este tot un tip de șantaj terorist, întrucât țintește generarea unei crize alimentare. Tot tehnici șantajiste sunt suspendările periodice ale furnizării de gaze către țările europene, atunci când liderii acestora nu sunt de acord cu termenii Rusiei.
Desigur, distrugerea cu rachete a infrastructurii și a instalațiilor energetice este singurul atu care i-a mai rămas Rusiei pentru a pune presiune asupra populației Ucrainei. Scopul principal este acela de a-i teroriza pe cetățenii Ucrainei pentru ca nemulțumirile lor să-l forțeze pe Zelenski să se așeze la masa negocierilor cu Putin, în condițiile dorite de Rusia.
Șantajul de toate felurile este o veche marcă a lui Putin, să nu uităm asta. De-a lungul însângeratei sale cariere, el a recurs la diferite tipuri de șantaj pentru a-și atinge obiectivele politice pe scena internațională.
Chiar înainte de a accede la putere, Putin a organizat – cu ajutorul serviciilor secrete rusești –o serie de atacuri teroriste împotriva unor obiective civile din Federația Rusă. Atacurile au fost aruncate în cârca Republicii Cecene Ichkeria, pe care Rusia a acuzat-o de crearea de organizații teroriste, motivând astfel declanșarea unui război de cucerire a acesteia. Campania a crescut semnificativ ratingurile interne ale lui Putin.
Ulterior, despotul de la Kremlin a început să folosească aceste metode în exteriorul Rusiei. Trebuie spus că de multe ori și-a atins obiectivele, apelând în mod repetat la șantajul cu gaz. La un moment dat, Rusia a făcut presiuni și asupra Belarusului, întrerupând de mai multe ori alimentarea cu gaze. Și Ucraina a fost o victima predilectă a șantajului privind alimentarea cu gaze. În 2008, Putin a amenințat în direct că va întrerupe livrările de gaze către Ucraina, apreciind că aceasta ar fi ”o țară de tranzit nesigură”. Mai mult, Ucraina a fost acuzată că ar fi ”furat” gaz rusesc. Simultan, Putin îi juca pe degete pe mulți politicieni europeni în timpul construcției gazoductelor Nord Stream-1 și Nord Stream-2, cumpărându-le loialitatea și fluturând reduceri la prețul gazelor pentru a-și atinge interesele geopolitice.
Generând în mod artificial criza europeană a refugiaților din Africa și Siria, Putin a subliniat că Rusia e garanta soluționării acestei probleme. Deși aceeași Rusie a bombardat până la nimicire totală orașele Siriei și a folosit arme chimice acolo, înrăutățind semnificativ situația refugiaților. Această situație i-a forțat pe mulți reprezentanți ai UE să se așeze la masa de negocieri cu Rusia.
În vara lui 2021, Lukașenko, cu sprijinul Kremlinului, a recurs la șantaj direct, transformând Belarusul într-o țară de trafic pentru migranții din Irak, Siria și Afganistan. Apoi, Lukașenko a anunțat că Belarus nu va mai descuraja tentativele migranților ilegali de a intra în țările Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, acest traseu de tranzit a fost creat de statul Belarus și a funcționat cu sprijinul autorităților din Belarus.
”Lukașenko folosește refugiații ca un instrument pentru a pune presiune asupra țărilor europene. Lukașenko nu este altceva decât șeful rețelei de contrabandă de stat”, a avertizat la acel moment ministrul german de Externe, Heiko Maas.
Mai mult, prin crearea unor cvasi-state separatiste precum așa-zisa Republică Nagorno-Karabah sau așa-zisele republici Donețk și Luhansk, Rusia își ramifică și-și intensifică influența regională.
