EXCLUSIV Cu moartea pre moarte călcând. Spectaculoasa evadare din închisoare a partizanului Nicolae Fudulea, inițiatorul grupării anticomuniste ”Haiducii Dobrogei”. Istorii scrise cu sânge

În cele ce urmează vă voi prezenta fabuloasa, dramatica și pe nedrept necunoscuta istorie a partizanului Nicolae Fudulea (foto stânga sus), inițiatorul organizației armate anticomuniste ”Haiducii Dobrogei”. Inevitabil, destinul, faptele și figura luptătorului se întrepătrund cu întregul istoric al grupării amintite (1948-1952), cititorii urmând a se familiariza și cu alte nume grele care au activat în cadrul acesteia, printre care Gogu Puiu (foto dreapta sus) și Ion Cotan.   

Precizez că în demersul meu voi folosi, în principal, volumul regretatului Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei. Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea” (Editura Sânziana, București, 2017). Fost luptător al organizației încă din decembrie ‘48, așadar, frate de arme al partizanilor pe care îi mărturisim astăzi, Nicolae Ciolacu avea să fie arestat în toamna lui 1951, laolaltă cu mai mulți susținători. Torturat bestial la Securitatea Constanța, condusă de criminalul în masă Nicolae Doicaru (la acea vreme colonel), va fi condamnat la închisoare pe viață, în urma unui proces-mascaradă. De notat că a evitat milimetric o condamnare la moarte. 

(Luptătorul anticomunist Nicolae Ciolacu, viitorul părinte Nectarie)

O cruce grea 

Va executa ani grei de zeghe până în 1964, la decret, când este eliberat în ultimele loturi de politici (considerați ”nereeducați”). În pușcărie s-a legat în fața lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viață, va scrie despre lupta și moartea camarazilor săi, pentru a le recupera memoria. S-a ținut de cuvânt, lăsându-ne informații prețioase despre partizanii dobrogeni. Peste ani, ascultând chemarea pe care a auzit-o în temniță, Nicolae Ciolacu a devenit părintele Nectarie de la Mănăstirea Brâncoveanu (acolo unde visau partizanii lui Ion Gavrilă Ogoranu să le fie înmormântate trupurile după ce vor fi împușcați de Securitate, dorință nici astăzi împlinită, întrucât luptătorii făgărășeni zac în gropi necunoscute).  

(Părintele Nectarie și Ion Gavrilă Ogoranu, fostul conducător al rezistenței armate făgărășene)

Prieten apropiat al părintelui Nectarie, partizanul Ion Gavrilă Ogoranu a scris prefața primei ediții a volumului amintit, evidențiind un aspect pe care mulți îl ignoră în zilele noastre, deși acesta reliefează o dată în plus îndârjirea și determinarea partizanilor dobrogeni: 

”Trecând printre colinele dintre Dunăre și mare, cărora numai cu multă îngăduință li se poate spune ‹munți›, m-am întrebat mereu: oare cum v-ați încumetat, camarazi dobrogeni, să porniți o luptă de partizani anticomuniști pe aceste dealuri despădurite și slab accidentate? Niciun grup de rezistență din țară nu a avut parte de un teren mai nepotrivit. Și totuși aici, în aceste locuri, s-a luptat și s-a murit ca în oricare din adevărații munți ai României”. 

Întâlnirea 

În primăvara lui 1948, pe fundalul marilor valuri de arestări, Nicolae Ciolacu își părăsește gospodăria și intră în clandestinitat. E și el vizat, securiștii îl caută în repetate rânduri. Câteva luni se ascunde prin satele Dobrogei, pe la rude și cunoscuți, însă lațul Securității se strânge de la o zi la alta. Pe la sfârșitul lui noiembrie 1948, Nicolae Matarangă, un sătean de încredere, îi aduce vestea că frații Fudulea voiau să-i vorbească. Era vorba despre Nicolae și Dumitru Fudulea, de loc din Testemel, care intraseră de luni bune în clandestinitate, la fel ca el, sustrăgându-se arestării încă din primăvară. Până în acel moment organizaseră rezistența anticomunistă în nu mai puțin de 52 de sate dobrogene. Ambii lăsaseră acasă soții și copii de-o șchioapă. 

Ciolacu nu-l cunoștea prea bine pe Nicolae Fudulea, îl știa mai mult din auzite, deși ambii trăiseră odinioară în județul Durostor și aveau cunoștințe comune. Evident, a acceptat să-l întâlnească. Întrevederea a avut loc pe la jumătatea lui decembrie, în casa lui Costea Sicu. Iată cum îl descrie Ciolacu pe Nicolae Fudulea: 

”Era un om de statură mijlocie, corpul cam plin, adică spătos, capul perfect rotund. Avea ochii negri, ageri și sfredelitori la privire. Deși țăran simplu, îți puteai da seama din discuții că este o fire inteligentă. Avea picioarele de la genunchi în jos cam duse în afară, parcă ar fi călărit de când era mic”. 

Tot de la Ciolacu aflăm și o serie de informații referitoare la istoricul și îndeletnicirile familiei Fudulea:

”Familia lor a venit din Macedonia prin 1928. Inițial au fost colonizați și împroprietăriți de către statul român cu 10 hectare de pământ în comuna Rohman-Asiclar, județul Durostor. Pe lângă cultivarea pământului, ei se mai ocupau cu păstoritul. Erau trei frați, cel mare Gheorghe, mijlociul Nicolae și cel mic Dumitru. Gheorghe și Dumitru se ocupau cu agricultura, iar Nicolae cu cârdul de oi”.

În decembrie 1949, când se furișează în casa lui Costea Sicu, după miezul nopții, pentru a vorbi cu frații Fudulea, Ciolacu îl întâlnește acolo și pe Gogu Puiu. Nicolae și Dumitru Fudulea purtau opinci și erau înarmați cu pistoale-automate cu 32 de cartușe, în timp ce Gogu Puiu avea un revolver la brâu.   

Fugari, partizani sau haiduci? 

Cu prilejul întâlnirii, cei patru se hotărăsc să ”haiducească” împreună, nefiind de acord să se numească ”partizani”, întrucât termenul e de proveninență sovietică. De la distanța anilor scurși, acum nu mai e important cum îi numim pe acești luptători pentru libertate și demnitate, atât timp cât le recunoaștem deschis meritele și sacrificiile în lupta anticomunistă. Totuși, de dragul expunerii, în cele ce urmează voi prezenta argumentele haiducilor Dobrogei, așa cum sunt acestea prezentate în volumul lui Nicolae Ciolacu: 

”Aici, în cămăruța lui Costea Sicu, ne-am constituit primul comitet provizoriu și am discutat mai multe probleme, printre care și numele pe care îl vom lua. Să ni se spună ‹fugari›, nu e bine; dar ‹partizani›, nici vorbă, fiindcă e o denumire bolșevico-comunistă. 

Haiducii Pindului 

Eu sunt din Macedonia, Tracia, de lângă orașul milenar Filipoli, astăzi Plovdiv, fosta capitală a Macedoniei sub Filip, tatăl lui Alexandru cel Mare. Iar frații Fudulea și Gogu Puiu erau și ei din Macedonia, mai aproape de Munții Pindului. Vorbeau între ei și cunoșteau foarte multe din acțiunile faimoșilor haiduci ai Pindului: Baban, Iancula, frații Rigea și vestitul haiduc Iorghi Crușuveanlu. Grecii voiau să ne deznaționalizeze și să ne asimileze, ne făceau mult rău. Ne stricau biserici, școli și ne prigoneau pentru simplul motiv că noi vorbeam numai limba noastră aromână. 

Mulți dintre ai noștri, ca să ne menținem și să supraviețuim prigoanei grecilor, s-au apucat de haiducie. Acești faimoși haiduci ai Pindului atacau și pedepseau pe acei conducători ai grecilor care schingiuiau populația aromână. Un grec, conducător de poteră, pe nume Arhigolu Agra, era vestit pentru prigonirea și schingiuirea populației aromâne. Cu potera îi ducea în pădure, îi schingiuiau și apoi îi împușcau. 

Printr-o stratagemă a haiducilor lui Iorghi Crușuveanlu, a căzut în capcană Arhigolu Agra, dușman de moarte al aromânilor și mai ales al haiducilor. Au mers cu el o noapte întreagă, până când au ajuns în Munții Crușova. După ce l-au anchetat, l-au condamnat la moarte. L-au dus lângă comuna Vladova Strihoara, unde l-au spânzurat de un nuc, punându-i pe piept scrisori în limba greacă și în aromână: ‹Așa vor păți toți cei ce schingiuiesc pe vlahi›.

În Țara Românească, în timpul Imperiului Otoman, veneau fanarioții trimiși de Poartă să încaseze tributul. Haiducii români, cum erau Iancu Jianu, Bujor, Ghiță Cătănuță, Mereanu, Bostan și alții, se puneau stavilă în fața acestor lipitori. De multe ori haiducii îi fugăreau iar trimișii Porții plecau fără să mai ia birul. Iar când haiducii erau urmăriți de poterele turcești, se retrăgeau în pădurile dese ale Munților Carpați, unde turcii nu aveau curajul să intre. 

Deci nu ne vom numi nici fugari și nici partizani, ci haiduci, ca acei vestiți haiduci din Principatele Române și din Munții Pindului”.

Vara lui 1948. Frații Fudulea și jandarmii 

Nicolae Ciolacu prezintă o serie de incidente care i-au avut ca protagoniști principali pe cei doi frații proscriși Fudulea, acestea fiindu-i relatate chiar de Nicolae Fudulea, a cărui modestie o subiniază în repetate rânduri. Bunăoară, undeva în vara lui 1948 s-a consumat și următoarea secvență pe care o reproduc în integralitate: 

”În comuna Ischibaba, până la acea oră (se înserase deja – n. aut.) mai erau jandarmi. Plutonierul-șef, cu câțiva jandarmi după el, mergea în fiecare zi la Testemel, în satul lui Nicolae Fudulea. Intra prin casele oamenilor, amenințându-le familiile și copiii, strigând la ei:

– Unde sunt bandiții ăia?

Nimeni nu știa unde sunt. 

– Să le spuneți să vină la postul de jandarmi de la Ischibaba, altfel v-a luat dracu, că vă arestăm și pe voi!

Într-o noapte, Nicolae și Dumitru Fudulea s-au dus acasă să-și vadă familiile. Acestea au început să plângă și să spună că jandarmii intrau în case, speriindu-le copiii și amenințându-le că le arestează dacă nu spun unde le sunt bărbații. Ei le-au liniștit, spunându-le să nu le fie teamă că au ei grijă de jandarmi. 

Lângă satul Testemel este o pădure și într-o zi frații Fudulea s-au postat de-o parte și de alta a drumului și îi așteptau pe jandarmi să vină. Jandarmii au intrat în pădure cu armele în mâini de frică să nu-i atace cineva și să fie nepregătiți. Nicolae și Dumitru au început să tragă cu automatele pe deasupra jandarmilor, strigând:

– Stați, nimeni nu mișcă! Aruncați armele și ridicați mâinile!

– De aceea, povestește Nicolae Fudulea, după ce am tras și am strigat la ei să se predea, cu cea mai mare viteză au izbit armele de pământ cât colo și au ridicat mâinile. Eu am ieșit în fața lor cu automatul în mână iar fratele meu stătea de pază. Am întrebat pe fiecare cum îi cheamă. După aceea i-am întrebat cine este șeful lor și mi-au făcut semn cu capul spre plutonier. 

– Cum zici că te cheamă pe tine?

– Anghel.

– Bine, domnule Anghel, ți-ai vândut conștiința, credința și sufletul lui Satan, ești un trădător al neamului românesc. Ce ți-au făcut niște femei și niște copii nevinovați, la care mergi în casă și îi terorizezi? Dumneata ai copii?

– Da, am.

– Dacă noi am veni noaptea la dumneata acasă și i-am amenința cu ‹v-ați dat dracu, mâine seară venim și vă arestăm›, cum s-ar simți ei și cum te-ai simți dumneata când ai auzi asemenea amenințare? E bine ce ai făcut?

– Nu e bine, spuse plutonierul. 

– Atunci de ce o faci? 

– N-am să mai fac.

– Te ții de cuvânt?

– Da, vă promit că nu le voi mai produce necazuri. 

– Atunci treceți fiecare la rând, puneți arma la bandulieră și apoi ridicați mâinile deasupra capetelor!

– Și se executau trecând unul câte unul prin fața mea, povestea Nicolae. Dumitru îi urmărea să nu facă nici o mișcare greșită. După ce s-au aliniat, le-am spus: ‹Plecați drept înainte spre comună și nu cumva să faceți vreo mișcare, că v-ați dat dracului, imediat veți fi secerați de automatele noastre!› În timp ce ei mergeau spre comună, cu mâinile în sus, noi ne-am retras în desișul pădurii. 

După câteva săptămâni vestea s-a dus ca de popă tuns, pe la toate satele din jur că ‹frații Fudulea au prins pe jandarmi și, după ce le-au luat armele, i-au nenorocit în bătăi›. Așa cum este obiceiul în popor, au făcut din țânțar armăsar, pentru că noi nici nu ne-am atins de armele lor și nici nu i-am bătut. Dar vorba aceea, ‹gura lumii numai pământul o astupă›”.

Pădurarul din Păspunar 

Tot în cursul lui 1948, frații Fudulea îi dau o lecție de neuitat pădurarului din comuna Păspunar, după cum urmează: 

”Pădurarul Paraschiv din comuna Păspunar a început să se laude că pe frații Fudulea numai el poate să-i prindă și o va face cu mare plăcere. (…) Comuna Păspunar nu e departe de pădure. Într-una din dimineți, înainte de revărsarea zorilor, povestea Nicolae Fudulea, ne-am dus la marginea pădurii, pe unde știam că trece pădurarul și ne-am postat pe ambele părți ale drumului. Când s-a apropiat de pădure, a luat arma în mână ca pentru tras. N-a apucat să facă douăzeci de pași în pădure, că amândoi am tras câteva focuri de armă pe lângă capul lui și am strigat:

– Stai! Aruncă arma și mâinile sus!

Am ieșit înaintea lui și l-am întrebat:

– Cum te cheamă?

– Paraschiv, zice el.

I-am spus lui Dumitru să-i lege mâinile în față și să-i pună țeava armei la gât. L-am dus mai în mijlocul pădurii, unde nu era țipenie de om, și am început să-l interogăm. 

– Unde ți-e pistolul de brâu?

– Nu am.

– Cum n-ai, tu gogeamite pădurar, nu ți-e rușine să umbli fără pistol la brâu? Ai spus pe la săteni că ne duci legați burduf în comună!

– Fraților, iertați-mă, am greșit, iertați-mă!

I-am zis:

– Nu ești prost, ești o canalie, un mișel și un trădător ce ți-ai vândut sufletul lui Satana.

Apoi îi zic lui Dumitru:

– Leagă-l de copac!

L-am legat bine de copac și el a început să se văicărească:

– Fraților, știu că vreți să mă împușcați, dar vă rog, iertați-mă, că am copii. Comunist nu am să mai fiu niciodată.

I-am zis:

– Ai batistă?

– Am.

– Dumitre, pune-i căluș în gură.

L-am lăsat legat de copac și noi am plecat. Ne-am tot plimbat prin pădure și, pe la amiază, ne-am dus la un izvor cu apă rece, am mâncat puțină pâine, ne-am odihnit și atunci i-am spus fratelui:

– Hai să mergem să-i dăm drumul, că i-a fost destulă pedeapsa pe care a primit-o.

Ne-am dus la el și, după ce i-am scos călușul, a prins să se văicărească:

– Fraților, știu că vreți să mă împușcați, vă rog, am copii, n-am să mai fiu comunist niciodată! Iertați-mă!

I-am zis:

– Acum dacă îți dăm drumul, te duci prin comună și iar începi să te lauzi.

El mai tare se tânguia:

– Fraților, jur pe sufletul meu că nu am să spun nimănui că v-am văzut!

– Bine, îți dăm drumul, dar dacă auzim vreun cuvânt, venim noaptea la tine și te luăm din somn.

Într-adevăr, a știut să tacă, pentru că nu s-a mai auzit nimic de la acest pădurar”.

(Luptătorul anticomunist Nicolae Fudulea)

Martie 1949. Cum i-au mușcat 15 pădurari cuțitul lui Nicolae Fudulea

În martie 1949, în timp ce haiduceau împreună cu Gogu Puiu, frații Fudulea îi prind și îi pedepsesc, în pădurile Casimcei, pe 15 pădurari numiți de comuniști, printre care și un brigadier silvic. Aceștia colaborau cu Securitatea pentru prinderea partizanilor, hăituindu-i pe ei, familiile lor și pe susținătorii lor, mulți dintre aceștia fiind arestați în urma turnătoriilor împroșcate de brigadierul silvic, care era tartorul. Pădurarii sunt înconjurați, dezarmați și împărțiți în două grupe – șapte tineri aliniați la dreapta, șapte vârstnici aliniați la stânga. Brigadierul e bătut în fața lor, e imobilizat și lovit cu patul armelor. Nicolae Fudulea îi ia la rând pe cei tineri, cărora le face morală și îi pune să îngenuncheze: 

– Măi trădătorule, câine spurcat ce ești, de ce ți-ai vândut sufletul lui Satana?

Apoi le recită din ”Doina” lui Mihai Eminescu: 

– De la Dunăre la vale, / Vin muscalii de-a călare, / De la mare la Hotin, / Mereu calea ne-o ațin, / Și cum vin pe drum de fier, / Toate cântecele pier.

Pădurarii tremură ca niște cârpe, plâng disperați și imploră pentru viețile lor. Cu pistolul-mitralieră în mâna stângă, Nicolae îi supune unei pedepse speciale – le bagă lama unui ditamai cuțitul în gură, cu tăișul spre exterior, și le poruncește să strângă cât pot de tare cu dinții de fierul acesteia, anunțându-i că, dacă nu reușesc să o mențină în gură atunci când va trage el de mâner, îi va înjunghia fără milă.

– Dracu’ e al tău dacă-l scapi! Fă-ți rugăciunea! 

Și Nicolae trăgea cu toată forța cuțitul, fapt ce-i cauza sângerări și dureri cumplite respectivului. 

– Am copii, milă!, se văicărea. 

– Canalie ce ești!, răbufnea Nicolae. Să-mi fie milă, dar tu de ce nu ai avut milă de populația pașnică, de ce ai terorizat-o?

Toți cei șapte pădurari tineri i-au strâns cuțitul cu gura, cu aceleași efecte, dar nu i-a înjunghiat, i-a lăsat în viață, scopul lui Nicolae fiind doar acela de a le da o lecție. Pe pădurarii vârstnici i-a cruțat, nici măcar nu s-a atins de ei, considerând că ceea ce vedeau era de ajuns pentru a-i înspăimânta. 

Nu aceeași soartă a avut-o brigadierul silvic, care le făcuse multe nenorociri partizanilor și care îi vâna cu dușmănie, fiind plătit de Securitate pentru asta. Din cauza lui mulți săteni de toată cinstea fuseseră arestați și treceau prin torturi abominabile, unii vor fi condamnați la amar de ani de zeghe și nu se vor mai întoarce niciodată. Cât timp partizanii se ocupaseră de pădurarii tineri, brigadierul fusese ținut îngenuncheat în mijlocul lor, cu o pătură pe cap, ca să nu vadă nimic din cele ce se întâmplau. Tremura ca o frunză. Când Nicolae i-a dezvelit capul și s-a apucat să-i facă din nou morală, Gogu Puiu l-a întrerupt și l-a îndeamnat: 

– Ce tot te tocmești cu canalia spurcată? Trebuie omorât ca un câine turbat, fără milă!

L-au bătut până când a leșinat. ”Brigadierul era acum o masă de carne zdrobită, i-au rupt o mână și un picior și era negru peste tot”, notează Ciolacu, cele relatate fiindu-i povestite chiar de Gogu Puiu. 

– Lecția asta să rămână pentru toți brigadierii și pădurarii din pădurile Babadagului!, a tunat Nicolae Fudulea, cu pistolul-automat în mână, în timp ce brigadierul se zbătea în ghearele morții. 

La plecare, le-a ordonat pădurarilor să rămână trântiți cu fața la pământ timp de 30 de minute, după care aveau permisiunea să își ia armele (dispuse în formă de piramidă la o oarecare distanță) și să plece. Nu se știe cât timp au rămas așa. De la una dintre gazdele sale, Nicolae avea să afle următoarele: când s-au convins că erau singuri, pădurarii au dat fuga la cea mai apropiată comună și au telefonat la București, la Casa Pădurilor, unde au raportat tot ce se întâmplase, cerând ajutor pentru colegul bătut crunt, motiv pentru care Securitatea a trimis degrabă un elicopter. 

Ciolacu a comentat situația: ”În timp ce în Dobrogea, la Canalul Morții, cum l-a numit Ion Cârje în romanul său, era chinuită elita neamului nostru, intelectuali și țărani fruntași, în crivățul geros al iernii, flămânzi, istoviți și puși la munci faraonice pentru exterminarea lor, fără nici cea mai mică asistență medicală, jigodia aceea de brigadier, trădătorul de neam și țară, era îngrijit de cei mai buni doctori din țară la ordinul partidului comunist, ca să-i salveze viața. L-au pus pe picioare, la început în cârje, apoi a rămas în baston toată viața, cu brațul schilodit și cu piciorul infirm. Așa i-a fost dat să își amintească pe câți părinți a trimis la închisoare de unde nu s-au mai întors acasă niciodată și câți copii a lăsat orfani, flămânzi și goi”.

Despre eroism. Când Nicu Marin a ales să moară

Tot în martie 1949, organizația ”Haiducii Dobrogei” avea să înregistreze cea dintâi pierdere. S-a întâmplat în comuna Casimcea. Pentru că e vorba despre o moarte eroică, o moarte aleasă în deplină cunoștință de cauză, îi voi da din nou cuvântul lui Nicolae Ciolacu: 

”Frații Fudulea și Gogu Puiu umblau noaptea și organizau rezistența anticomunistă din comunele și satele Dobrogei. (…) Într-una din seri au plecat spre comuna Casimcea, unde aveau gazde vechi care le-au transmis că se ivise un camarad de luptă care dorea să-i întâlnească. 

Era vorba de Nicu Marin, cu care s-au întâlnit și s-au hotărât să lupte împreună. În timpul mareșalului Ion Antonescu, acest Nicu Marin a fost comisar la Siguranța statului din orașul Tulcea. În mai 1958, și-a dat seama că și el era unul dintre cei suspectați, urmând să fie arestat. În noaptea aceea a fugit, a scăpat din ghearele bestiilor și s-a dus în comuna Casimcea, unde avea părinți și familie. A stat ascuns pe la rude și prieteni. După ce a făcut cunoștință cu Nicolae Fudulea, Nicu Marin s-a atașat imediat la organizația noastră și a plecat cu frații Fudulea ziua prin pădure iar noaptea prin comune pentru organizare. 

A umblat un timp cu frații Fudulea prin pădure, dar viața de haiducie este grea și aspră. Te culci îmbrăcat și te scoli îmbrăcat, iar deseori nu ai pâine, ba uneori și de lipsa apei suferi în stepele Dobrogei. Nicu Marin, care nu era obișnuit cu o asemenea viață aspră, n-a rezistat prea mult și, pe la sfârșitul lui martie 1949, a zis:

– Nu mai pot răbda bestiile astea de bolșevici, până când să fug de ei aici, în țara mea?

Se spune că a băut un litru de vin și, după ce a prins curaj, a plecat de la pădure cu arma automată în mână, a intrat în comuna Casimcea și încă de la margine a început să tragă cu automatul și să strige:

– Jos cu bestiile spurcate, jos cu bolșevismul!

Membrii de partid fugeau de rupeau pământul, strigând:

– Fugiți, că vin partizanii de la pădure!

SMT-ul (abreviere comunistă: Stațiunea de Mașini și Tractoare – n. aut.), care era la marginea comunei, a intrat în spaimă când el trăgea cu arma și striga ‹Jos bestiile roșii!›. Semetiștii, care erau majoritatea membri de partid, fugeau spre centrul comunei. Vestea că vin partizanii din pădure și că or să facă prăpăd a ajuns și la primărie și, de frică, au început să fugă care cum au putut. Unii fără să-și ia haina din cuier și cu sau fără pălărie, dă-i și fugi că vin partizanii care or să facă mare curățenie.

Au auzit și jandarmii că vin partizanii și au luat poziție de atac, dar la un moment dat s-a aflat că este numai un partizan și nu mai mulți, așa cum se credea. Între timp, jandarmii au primit ajutoare din alte părți, că erau mulți turnători prin sat. Au început să-l înconjoare, iar Nicu Marin, când a văzut că e împresurat, a intrat în casa unui cetățean, s-a închis acolo și a deschis focul. Jandarmii i-au strigat:

– Predă-te, Marine!

Dar Nicu le răspundea cu focuri de armă. Dacă au văzut că nu se predă, s-au dus repede și au luat-o pe mama lui Nicu Marin și au adus-o la ușa casei. Mamă-sa plângea și se ruga de el:

– Nicule, mamă, predă-te, că mi-au spus că nu or să-ți facă nimic, o să scapi cu viață…

Nicu răspundea:

– Nu mă predau, mamă, la bestiile astea spurcate de bolșevici!

Oricât s-a rugat mamă-sa de el, ăsta a fost unicul lui răspuns, că nu se predă bestiilor spurcate de bolșevici și trăgea mereu focuri de armă. Se zice că pe când se apropiase de terminatul cartușelor, și-a păstrat un ultim glonț pentru el. După ce s-a auzit detunătura de pe urmă, s-a făcut liniște în casă. Jandarmii au forțat ușa, au intrat și au găsit trupul neînsuflețit al lui Nicu.  Prin moartea lui Nicu Marin s-a dat prima jertfă a organizației de rezistență anticomunistă Haiducii Dobrogei”.

(Luptătorul anticomunist Gogu Puiu)

Moartea lui Gogu Puiu. Ultima explozie

În noapte de 17 spre 18 iulie 1949, Gogu Puiu s-a întâlnit cu mai mulți susținători ai organizației în casa unui sătean de nădejde din Cobadin. La discuții au participat peste 30 de curieri din diferite comune, până la Adamclisi. Unul dintre numeroșii turnători din Cobadin a aflat despre întâlnire și a informat Securitatea, care va ruși să înconjoare casa cu trupe numeroase, dar asta se va întâmpla abia după ce oamenii de legătură ai partizanilor izbutiseră să părăsească gospodăria, făcându-se nevăzuți. În casă se mai afla doar Gogu Puiu, care nu prinsese de veste că securiștii îi pregăteau pieirea. Gazda – Stila Timu – urma să fie arestată în cursul nopții și nimeni nu a mai aflat nimic despre soarta sa. Nimic nu se mai știe nici despre preotul Mihăilescu din comuna Ciocârlia, care în aceeași noapte teribilă se îndrepta spre Cobadin, urmând a-l cununa religios pe Gogu Puiu cu mândra sa. La hotarul comunei, părintele a fost somat și percheziționat de securiști, care au găsit asupra lui un pistol. Nimeni nu a mai auzit vreodată de el. 

La ivirea zorilor, mai multe plutoane de securiști au luat casa cu asalt. Gogu Puiu a ieșit în curte și a început să tragă în ei rafală după rafală, împrăștiindu-i prin ogradă. La un moment dat, partizanul a dat foc unei căpițe din curte, încercând să fugă la adăpostul fumului. Nu a reușit, era înconjurat de sute de securiști și se trăgea de pretutindeni. Terminându-și cartușele, i-a fost clar că sfârșitul îi era aproape. 

– Pregă-te, Gogule, predă-te!, zbierau securiștii, printre rafalele de mitralieră. 

Nicolae Ciolacu ne relatează ce a urmat: 

”Gogu Puiu avea cu el o grenadă Kisser, după cum se știe foarte puternică, pentru orice eventualitate. Când a văzut că securiștii se apropie ca să-l prindă viu, le-a strigat:

– Nu mă predau, porcilor! Nu mă predau anticriștilor și hoardelor roșii! 

A strâns grenada la piept, aceasta a făcut explozie și pe loc l-a rupt în bucăți. A căzut pentru neam, pentru Hristos, a devenit erou martir al neamului nostru românesc. (…)

Se zice că pe logodnica lui Gogu Puiu au îmbrăcat-o în straie macedonești și a plecat tiptil din comună cum a putut, luând-o peste câmpuri, peste porumburi, până a ajuns în comuna Viile. Dar cum toate drumurile erau împânzite cu securiști, au arestat-o și au dus-o și pe ea la Securitate”. 

După dramatica moarte a lui Gogu Puiu, frații Nicolae și Dumitru Fudulea vor umbla împreună cu Stere Grasu din Geamurlia de Sus și cu Ion Cotan din Caldere. În vara lui 1949 s-au ascuns prin pădurile Testemelului, Casimcei, Topologului și Păspunarului. Mențineau o strânsă legătură cu ciobanii aromâni, care îi ajutau cu alimente și informații. Din toamnă, când ciobanii s-au retras în comune, cel mai mult i-a ajutat Gheorghe Fudulea, fratele cel mare al familiei, care rămăsese nearestat. Deși era supravegheat cu stășnicie de securiști și turnători, Gheorghe reușea să se furișeze prin desișurile pădurii, în nopțile fără lună, pentru a le lăsa partizanilor o traistă cu de-ale gurii, într-o groapă acoperită cu o lespede. 

Ciobanul Nichita Nazarie 

În timpul verii, familiile lui Nicolae și Dumitru Fudulea  fuseseră ridicate de Securitate cu tot cu copii și duse într-o locație necunoscută. În toamnă au fost readuse la Testemel, cu scopul de a reprezenta o atracție pentru partizani. Soțiile și copiii arătau într-un hal fără de hal, cu toții fiind supuși celor mai mari lipsuri și umilințe. Nicolae Ciolacu notează: ”Familia Fudulea a fost una din cele mai harnice și înstărite familii din sat. Prin munca lor cinstită aveau peste 260 de oi, câteva perechi de cai, câteva căruțe și pământ arabil pentru agricultură. (…) Au fost nu doar oameni harnici, dar erau și binefăcători, dacă le cerea cineva ajutor, nu ieșea cu mâna goală de la ei și acum au ajuns să le plângă lumea de milă”. 

Nicolae Fudulea și camarazii săi au petrecut iarna ‘49-‘50 într-un bordei încăpător pe care l-au săpat în pădure. Făceau focul numai noaptea sau atunci când era ceață, fumul fiind direcționat să iasă cât mai sus, prin trunchiul unui copac uscat, pentru a fi împrăștiat de vânt. Intrarea era mascată de o tulpină uscată de copac cu rădăcină cu tot. Chiar și-așa, deși locul era unul ferit, s-a întâmplat ca un cioban din comuna Păspunar – tânărul Nichita Nazarie – să se așeze într-o zi chiar pe acea tulpină și să se odihnească două-trei minute, așteptând să-i treacă mioarele. Firește, partizanii îl simțiseră de când se apropiase. Bănuind că le detectase prezența, Nicolae Fudulea a țâșnit din ascunzătoare și l-a somat să rămână locului, ațintindu-l cu pistolul-automat. Totuși, situația s-a detensionat rapid, imediat ce luptătorii și ciobanul și-au dat seama că aveau cunoscuți comuni. Din acel moment, Nichita Nazarie a devenit un susținător al grupării, din când în când aducându-le alimente și vești despre acțiunile Securității. 

O greșeală mortală 

După căderea zăpezii, Nicolae și Dumitru s-au mai întâlnit o singură dată cu Gheorghe, fratele lor cel mare, care nu știa locul în care își săpaseră bordeiul. Evident, aceasta era o măsură de siguranță, însă, cu ocazia întrevederii, Dumitru comite o eroare fatală – îi dezvăluie lui Gheorghe că de ascunzătoarea lor știe o singură persoană, spunându-i despre ciobanul din Păspunar. Nicolae nu a auzit discuția dintre cei doi. 

La începutul primăverii, în noaptea de 9 spre 10 martie 1950, securiștii au intrat peste familia lui Gheorghe Fudulea, dărâmând cu picioarele ușa casei. După ce l-au bătut în fața soției și copiilor, agenții l-au dus în pădure, unde l-au atârnat de un copac, cu o frânghie de care trăgeau cu forță când Gheorghe refuza să-și vândă frații. Durerile vor fi fost îngrozitoare, simțea că-i ieșeau oasele din umeri. În tot acest timp, securiștii îl izbeau cu pumnii și cu patul armelor, ameninându-l că îl vor tortura până la moarte și că-l vor îngropa în pădure. A leșinat de câteva ori, dar l-au trezit și au luat-o de la capăt. După câteva ore, Gheorghe a cedat și le-a spus despre ciobanul din Păspunar, acesta fiind arestat degrabă și zdrobit prin metode similare.  

Martie 1950. Cronica unei ciocniri sângeroase 

Cu mâinile legate și împins de la spate prin pădure, către bordeiul înconjurat de sute de securiști, sărmanul cioban cade secerat de glonțul lui Nicolae Fudulea, care, neștiind nimic despre informațiile destăinuite de Dumitru lui Gheorghe, e ferm convins că trădarea pornise de la Nichita Nazarie. 

– Soarta noastră e pecetluită, dar voi pedepsi trădarea, a spus Nicolae, apoi și-a descărcat arma în pieptul ciobanului. 

Potrivit mărturiilor, lupta a fost crâncenă și a durat câteva ore. S-a tras în permanență cu automatele și au fost aruncat multe grenade. Într-un târziu, securiștii au răzbit până la intrare, au scos tulpina cu rădăcină și au început să tragă rafale în interiorul bordeiului. Retrași în fundul gropii, partizanii le răspundeau cu foc susținut. Nici prin cap nu le trecea să se predea, voiau să moară în luptă. La un moment dat, securiștii au aruncat o grenadă printre ei, dar Dumitru Fudulea, care luptase pe frontul de Est, a apucat-o și a aruncat-o înapoi. A mai reușit să facă asta de două-trei ori, însă ultima grenadă a explodat chiar când voia să o apuce. ”I-a rupt burta și i-a sfârtecat pieptul”, notează Nicolae Ciolacu. 

Trupul lui Dumitru i-a protejat pe ceilalți de suflul ucigător al exploziei, însă au fost arestați imediat după aceea, mai mult morți decât vii.  Operațiunea a fost condusă chiar de Nicolae Doicaru, comandantul Securității Constanța. Desigur, cea mai dorită pradă era Nicolae Fudulea. 

– Bravo, măi Fudulea, ai fost un viteaz!, l-a felicitat Doicaru, afișând un rânjet larg, dar partizanul nici nu l-a auzit, fiind prea răvășit de ceea ce vedea.

Nicolae privea cum trupul sfârtecat al fratelui său era târât și aruncat într-un jeep. Uluitor – Dumitru încă respira. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată, nu se știe dacă a murit în mașină, la un dispensar sau la Securitatea Constanța și nici unde îi zac rămășițele pământești.  

Lupii lui Cotan 

Nicolae Fudulea, Stere Grasu și Ion Cotan au ajuns la Securitatea Constanța, unde au fost supuși unor bătăi și torturi de neînchipuit – e cunoscut că partizanilor li se alocau cele mai cumplite cazne. În urma unui proces-mascaradă, primii doi au fost condamnați la moarte, în timp ce Cotan a fost condamnat la muncă silnică pe viață. Potrivit lui Ciolacu, Ion Cotan a rămas traumatizat o lungă perioadă – ”De la închisoarea Constanța a fost dus la închisoarea Aiud. Pe unde a trecut ca deținut, în timpul plimbării, la fiecare douăzeci de pași striga: ‹Lupii, măi!›”.

(”Fișa personală” a luptătorului anticomunist Ion Cotan)

În așteptarea execuției, Nicolae Fudulea și Stere Grasu au fost menținuți la închisoarea ”Tataia” din Constanța. Aveau lanțuri grele la picioare și erau ținuți în aceeași celulă împuțită și sufocantă. Chiar și în aceste condiții severe, cei doi au pus la cale o evadare spectaculoasă, iar lui Nicolae i-a și reușit.

O evadare incredibilă 

Zi și noapte stăteau în lanțuri. Zăceau într-o mizerie de neînchipuit, așa cum se întâmpla în toate celelalte închisori comuniste. În curând, nu știau când, urmau să fie scoși în fața plutonului de execuție. La un moment dat, Fudulea a bătut în ușa celulei și a cerut să vorbească cu comandantul, ceea ce până la urmă i s-a permis. 

– Suntem condamnați la moarte și mai avem o unică dorință, i-a spus Nicolae. Lăsați-ne să facem măcar o baie.

Prins într-o zi bună, comandantul a aprobat. Milițianul i-a dus la dușuri, s-au spălat și apoi i-a condus în celulă fără să le mai pună lanțurile la picioare.

Într-o altă zi au fost scoși la program, în curtea penitenciarului, unde Nicolae a găsit și a pitit sub zeghe o bucată de metal, profitând de neatenția gardienilor. Era o jumătate de scoabă, cu care înainte vreme se prindeau grinzile unele de altele; o uitaseră niște muncitori ce avuseseră o lucrare în curtea interioară. Cu această bucată de metal, Nicolae a început să scobească sub cele patru gratii ale ferestruicii ce era situată în apropierea tavanului. Ușor, ușor, timp de mai multe zile, cu migală, precauție și multă muncă, partizanul a izbutit să le slăbească, asigurându-se că, dezbrăcați numai în cămașă și indispensabili, ar putea să se târască pe sub ele în cordidorul spre care dădea răsuflătoarea celulei. Cei doi au amestecat praful rezultat cu săpun și salivă, obținând astfel o pastă cu ajutorul căreia au astupat șanțurile săpate cu scoaba. De regulă, Nicolae lucra în jurul orei 12 ziua, când gardienii erau ocupați cu procedurile presupuse de servirea mesei, în timp ce Stere Grasu pândea cu urechea alipită de ușă. Pentru ce a urmat – o istorie de-a dreptul incredibilă, dar cât se poate de reală –, îi dau cuvântul regretatului Nicolae Ciolacu: 

”Eu, ca unul care am stat de multe ori în închisoarea militară Tataia din Constanța și cunosc poziția celulei unde au stat camarazii mei dragi, Nicolae Fudulea și Stere Grasu, voi încerca să descriu evadarea lor. E o evadare mai interesantă decât în filme. A fost ceva de necrezut, dar totuși au evadat.

Închisoarea Tataia, de jur împrejur are o centură de zid și dimensiunile le dau cu aproximație. Le dau numai după cum am putut să le apreciez cu privirea, deci în mod probabil. Centura era înaltă cam de 2 metri - 2 metri și jumătate, iar grosimea zidului de vreo 70 de centimetri, până la 1 metru. Deasupra zidului sunt gherete, unde stau soldații de pază. Distanța între gherete – probabil 50 de metri. 

Paza de pe ziduri o fac soldații MAI. Cu arma în mână tot timpul, se plimbă de la o gheretă la alta. În coridor sunt depozitate lemnele de foc pentru încălzirea pe timpul iernii. Acestea erau stivuite în metri chiar pe lângă zid. Se vor sui pe lemne și apoi se vor cățăra pe zid până când vor reuși să ajungă pe coama lui. De acolo, cu oarecare risc și dibăcie, vor sări în stradă. Astfel vor fi din nou liberi. Dar destinul nu-i cum vrea omul, ci cum vrea Domnul. Planul de evadare era făcut, acum mai era nevoie să găsească și timpul potrivit pentru a-l pune în aplicare. 

De la fereastra lor și până la poarta principală, unde era corpul gardienilor, distanța era de aproximativ 50-60 de metri. Aici, la această poartă, era o cameră unde se găsea rastelul de arme și în fiecare zi, la orele 6 după masă, veneau soldații de la unitate să facă schimbul cu cei ce coborau de pe zidul de pază. Când soldații se întâlneau în această cameră, nu se grăbeau prea tare, că doar nu năvăleau turcii. (…)

În momentul în care soldații erau la poarta principală, unde se schimba garda, Nicolae Fudulea și Stere Grasu s-au dezbrăcat cu iuțeală de haine și pantaloni, rămânând numai în cămașă și indispensabili. Repede s-au vârât pe sub gratii și au sărit în coridor. Stere a ieșit întâi și Fudulea după el. Stere s-a urcat pe lemne și s-a cățărat pe coama zidului. Fudulea, care era foarte iute de mișcări, i-a făcut semn să sară în stradă. Acum era pe lemne și urma să se urce pe zid. Dar cum se face când vin ghinionul și nenorocirea, Stere a sărit greșit, rupându-și în două fluierul piciorului. Din cauza durerii insuportabile, răcnea în plină stradă cât îl ținea gura. 

Deși țăran simplu, Nicolae Fudulea avea un discernământ și o inteligență sclipitoare. Imediat și-a dat seama că Stere Grasu își fracturase piciorul și că totul era pierdut. Eu spun că de mi-ar fi dat mie cineva un sac de aur, nu aș fi putut să iau o asemenea inițiativă ca a lui. Este nu doar de admirat, dar este și imposibil să te gândești la o asemenea hotărâre. Aici nu avea când să se gândească, totul mergea fulger. 

În timp ce soldații își mai schimbau unele echipamente și mai trăgeau din țigări, Fudulea a luat o scurtătură de lemn din grămadă și, ca o vijelie, ca o furtună, s-a repezit la poarta principală unde soldații erau în bună dispoziție. Cu o iuțeală uimitoare și cu un curaj fără seamăn a apărut în mijlocul soldaților și cu mult sânge rece, a strigat: 

– Puneți mâna pe ei, mama lor de bolșevici!

Soldații au crezut că s-a produs vreo evadare în masă, nu știau cum să fugă mai repede, așa au fost de șocați. Unii n-au avut timp să-și ia bonetele, alții vestoanele, în timp ce unii s-au ascuns după ușă. Un soldat a ieșit în curte și a fugit ca din pușcă, s-a dus drept la birouri unde erau vreo zece funcționari și a strigat, îngrozit: 

– Fugiți că vin deținuții!

S-a produs și aici panică mare. Nicolae, când a văzut că toți s-au împrăștiat și că nu mai e nimeni în cameră, a aruncat ciomagul și a ieșit în stradă pe poarta principală. A dat colțul și a fugit pe străzile Constanței spre libertate și haiducie. 

Stere Grasu, cu piciorul rupt, se tăvălea de pe-o parte pe alta și țipa de durere cum nu se poate închipui, ca în ghearele morții. Nu se știe ce s-a întâmplat cu el. E sigur că nu l-au tratat, poate că l-au mai chinuit, de necaz că era să-i reușească evadarea din închisoare. Probabil numai după aceea l-au executat”. 

Din nou liber. Africa Dobrogei  

Ajuns în plină stradă, Nicolae Fudulea s-a îndepărtat cât a putut de repede, atrăgând însă multe priviri. Era încă ziuă, turiștii se plimbau de colo-colo, iar el alerga în cămașă și izmene. La un moment dat s-a prefăcut că era beat, mergând pe două cărări și vorbind aiurea, conștientizând că era mai bine să pară că e un alcoolic destrăbălat decât un fugar vânat de autorități. Până la urmă s-a văzut în câmp și a intrat într-un lan de porumb. După ce s-a lăsat întunericul s-a îndreptat spre Cobadin, ținând-o mereu spre vest. A mers întreaga noapte, iar pe timpul zilei a stat ascuns într-un mărăciniș izolat, fără pâine și fără apă (”în acea arșiță numită Africa Dobrogei”, completează Nicolae Ciolacu). 

Și-a continuat drumul numai după ce s-a lăsat întunericul, știind prea bine că era vânat ca nimeni altul. A găsit un furcoi și a intrat în primul sat care i-a ieșit în cale, gândindu-se că măcar de câini s-ar putea apăra cu el. Disperat, a bătut în ușa unei familii tinere pe care atunci o vedea pentru prima oară, cerând apă. Nu mai băuse apă de două zile, i se umflase limba. Tinerii i-au potolit setea și l-au omenit cu de-ale gurii, fără să raporteze nimic autorităților despre această vizită nocturnă. Au fost buni români. Următoarea zi a dormit iepurește într-o pădure, apoi a ținut-o tot spre vest. În cursul nopții ce a urmat a ajuns la Cobadin. 

Spre Medgidia. Traversarea Canalului Morții 

Acolo a stat vreo douăzeci de zile la o gazdă al cărei nume ne-a rămas necunoscut, toate acestea fiind relatate peste ani de Dumitru Gula din Ischibaba, vechi susținător al lui Nicolae. Pe atunci, spre Medgidia se lucra la Canal cu arma-n coaste, zona era plină de soldați, de convoaie de camioane și de căruțe pline cu pământ. Nicolae Fudulea voia să străbată cumva toată această zonă întinsă și plină de primejdii mortale. La ordinele colonelului Doicaru, isterizat de evadarea din închisoarea Constanța, partizanul era căutat de sute de securiști și milițieni. 

Până la urmă, gazda și-a umplut căruța cu fân, s-au rugat, l-a ascuns pe Nicolae dedesubt și au plecat ziua în amiaza mare, fiindcă noaptea ar fi părut mult mai suspect. Au trecut cu bine de zona Canalului, deși a durat ceva, apoi au ieșit în câmp și au dat de un lan întins de porumb. S-au afundat cu căruța în el, pe un drumeag izolat, apoi au plâns, s-au îmbrățișat și s-au despărțit pentru totdeauna. 

Nicolae avea o traistă cu un bidon cu apă și ceva pâine. În continuare era înarmat numai cu furcoiul pe care deja l-am pomenit. A mers câteva nopți la rând, până când a ajuns în pădurile Babadagului, despre care Ciolacu notează că erau ”patria lui, unde și frunza îl cunoștea, îl apăra și-l ascundea de dușmani”.  În codru nu suferea de sete, Nicolae știa unde se găseau izvoarele. 

Cum l-au ucis securiștii pe Stere Alexe. Sub tortură 

Până spre iarnă, Nicolae s-a înfrățit cu un tânăr din Ceamurlia de Sus – Stere Alexe, fosta sa gazdă –, care scăpase de arestare și luase drumul pădurii. S-au înarmat cu pistoale-automate și au haiducit o perioadă, ziua prin desișuri, noaptea prin sate, încercând să organizeze rezistența anticomunistă. Turnătorii se înmulțiseră, securiștii mișunau pretutindeni. Către finalul toamnei, Nicolae și Stere s-au hotărât să ierneze separat, fără să știe unul de celălalt din considerente de securitate. Stere și-a săpat o ascunzătoare chiar în casa familiei, reușind să rămână nedetectat în decursul a mai multe percheziții. Într-un final a fost sesizat de un turnător prolific, Mișa Colaexaz îl chema, care l-a văzut în curtea casei, într-o noaptea, pe când trăgea cu ochiul printre uluci, că doar cu asta se ocupa. Securiștii au descins în forță, de data asta au găsit ascunzătoarea și l-au arestat pe Stere, care nu peste mult timp urma să moară la Securitatea Constanța, supus unor torturi abominabile. În aceeași noapte a fost arestat și fratele său, Dumitru, acesta fiind eliberat abia în ‘64, la decret. 

Arestarea 

E momentul în care Nicolae Fudulea rămâne din nou singur. E vânat cu aceeași ură clocotitoare. În 1952, pe la sfârșitul lui martie, luptătorul se ascundea în comuna Principele Mihai (redenumită de comuniști), în gospodăria fraților Papazu. Securitatea află, din princina unei turnătorii, și înconjoară comuna, însă Nicolae izbutește să se strecoare și se face nevăzut. În urma lui au loc percheziții brutale, securiștii îi găsesc fosta ascunzătoare și îi arestează pe toți cei patru frați Papazu: Nicolae, Timu, Gheorghe și Panait. Arestați sunt și alți susținători. Prinzând de veste că partizanul abia ce plecase, Securitatea l-a căutat pe o rază de 90-100 kilometri, scotocind satele și pădurile până aproape de Dunăre, la Hârșova. 

Cunoscând bine zona, Nicolae Fudulea se depărtase cu repeziciune. Ajuns în comuna Colfa, situată la aproximativ 100 de kilometri de locul din care fugise, a crezut că era în siguranță. Istovit și înfometat, a tras la o gazdă mai veche, numai că spre ziuă întreaga comună a fost înconjurată de Securitate. Nefiind siguri că partizanul se ascundea acolo, securiștii au apelat la o stratagemă. Mai exact, i-au convocat pe toți sătenii la post, sub pretextul că le-ar verifica buletinele, iar acolo îi luau pe rând și-i descuseau, recurgând la tot soiul de amenințări și presiuni: 

– Nu-i așa că-i Fudulea la tine? 

Cei interogați erau menținuți la post, într-o curte din spate, așa că restul sătenilor nu știau ce îi aștepta. Potrivit lui Nicolae Ciolacu, gazda lui Fudulea s-a pierdut cu firea, crezând că a fost turnată de cineva, și a mărturisit că luptătorul se afla ascuns în gospodăria sa. Escortat de un grup de securiști, care l-au instruit să-i spună partizanului să se predea, fiindcă orice rezistență ar fi în zadar, țăranul a revenit în casă și i-a zis acestuia: 

– Măi Nicolae, suntem trădați. Comuna e plină de armată și chiar la poarta noastră e un grup de securiști înarmați, care te așteaptă să te predai. 

Ce a urmat ne este relatat tot de mărturisitorul Nicolae Ciolacu: 

”De data aceasta, Nicolae Fudulea era decis să nu se mai predea viu în mâna bestiilor roșii. A pus mâna pe armă, cu degetul pe trăgaci. Nicolae a trecut pe lângă securiști, dar aceștia nu i-au zis nimic. Și-au dat seama de hotărârea lui, că la orice somare, el i-ar fi secerat cu automatul pe loc. De fapt, aceasta și dorea Nicolae, să cadă în luptă cu hoardele roșii, dar dorința lui a eșuat. A ieșit în stradă și n-au deschis foc asupra lui. A mers așa până aproape de marginea comunei, unde în fața unei case era un alt grup de securiști, dar mai numeros. Nicolae Fudulea a trecut și pe lângă aceștia tot cu degetul pe trăgaci. L-au lăsat să treacă spre câmp, aveau ordin de la București ca pe Nicolae Fudulea să nu-l împuște, ci să-l prindă viu. 

Fudulea s-a depărtat pe câmp, la mai mult de 100 de metri. Crezând că a scăpat din cleștele securiștilor, își grăbea pasul. Dar o canalie de securist, care avea armă cu lunetă, l-a împușcat și i-a rupt fluierul piciorului. A căzut, sângele-i curgea șiroaie. Acum nu mai putea lupta, singurul lucru pe care îl mai putea face era să-și ia singur viața, ca să nu-l ridice de acolo viu dușmanii neamului românesc. Fiind bun creștin, un ortodox convins, nu s-a sinucis. A preferat să fie chinuit, schingiuit, martirizat, dar să rămână creștin. 

Martirul 

Nimeni nu știe ce au făcut cu el, unde l-au dus și câte zile a mai fost în viață. (…) Pentru bestiile roșii, Fudulea a fost un ‹bandit›, pentru că a încercat să le zădărnicească acțiunile. Dar pentru noi românii, Nicolae Fudulea a fost un erou și rămâne peste veacuri un martir al neamului românesc, dar în special pentru frații lui, românii dobrogeni”.