De ce plictisim lumea cu tema comunismului

când, așa cum ne zice un sondaj recent, peste jumătate dintre cei chestionați spun că trăiesc mai rău ca înainte de 1989? Ce ambiție avem, ce interese ascunse, ce beneficii și mai ferite, ce polițe plătim, pe cine și ce vizăm? Sau suntem, un grup la rigoare nu foarte mare de oameni, în pană existențială de idei? Ne agățăm de comunism ca fericiții proletari de odinioară de bara autobuzului sau, cu altă imagine, ne așezăm la coadă, indiferent de faptul că, simbolic cel puțin, magazinul a închis de peste trei decenii? Să recunoaștem în cele din urmă: nu suntem zdraveni. În loc să slujim cu abnegație Patria, seară de seară, explicând la teveu cum, care, din ce direcție, desenând grafice, dând cifre și ajungând inevitabil la rezultate care dau mereu cu virgulă, revenim la perioada comunismului de parcă am iubi-o și noi, dar mai cu fereală, oximoronic paroxistic plenar tropic, mă înțelegeți. Nu, nu suntem la soare...

Ei bine, pe scurt și că campionatul: chiar dacă nu mai este evident că, strâmbă cum e, libertatea reprezintă un bun câștigat prin sacrificiile multora, cunoscuți și necunoscuți, dar inclusiv rude și prieteni. Măcar de dragul "fraierilor" care au murit pentru ea ar merita să o respectăm, așa cum ne scoatem pălăria la mort și, până să halim, așteptăm ca preotul să termine Parastasul. Apoi, măcar și din pricina faptului că ideea comunistă este în continuare zglobie, modurile ei de întrupare rămânând neschimbate. Este suficient, de pildă, să asculți îndemnurile, lozincile, pseudo-dezbaterile din Germania acestor zile ca să simți cum, treptat, comunismul revine, de la cap la picioare, ca o paralizie spontană. După episodul pandemic, amestec de pericole reale și măsuri suprarealiste, actualul val de economisire cu orice preț a energiei a intrat în faza mistică. Dervișii rotitori din cancelariile occidentale cred că, făcând dușuri reci și spărgându-ți capul pe străzile și scările neiluminate, faci economii substanțiale, te pierzi eventual pe tine, dar salvezi planeta. Tocmai din perspectiva măcelului comumunist, internaționala aceasta este profund suspectă. Corul, cel care cuprinde tehnic mai mule voci, este înlocuit cu urlatul a capella. 

Una peste alta, date fiind longevitatea, nesimțirea - nici nu a ucis și nici sânge pe mâini nu are -, contorsionarea, atractivitatea, perversitatea comunismului, a ne ocupa, așa cum putem și (încă) avem voie este, în fond, cel mai consistent serviciu adus democrației autentice. 

Slava!