"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
De-a lungul secolelor, Imperiul Rus s-a străduit să rusifice total Ucraina, impunând un sentiment de inferioritate ucrainenilor, în primul rând prin deschiderea și menținerea unui agresiv front cultural cu ținte identitare. Rușii au rescris istoria, interzicând limba și cultura ucraineană pentru a distruge identitatea ucraineană, dar și pentru ca aceeași Rusie să se declare „fratele mai mare” care decide și controlează totul în așa-zisul leagăn al popoarelor slave. Totuși, întreaga propagandă rusească se sparge de tăria unui zid de netrecut, alcătuit din documente istorice și cercetări științifice, toate acestea certificându-i, fără urmă de tăgadă, marea falsitate.
E bine de știut că limba ucraineană provine dintr-o veche limbă populară, vie și fluidă, care s-a consolidat încă din secolul al XI-lea, așa cum demonstrează vechile texte scrise pe coajă de mesteacăn. În schimb, limba oficială a Federației Ruse provine din slavona veche bisericească, dialect creat artificial. De fapt, această limbă aparține subgrupului de dialecte sud-slave – mai exact, e vorba despre dialectul Salonic al limbii antice macedonene, dialect în care, în secolul al IX-lea, Chiril și Metodiu au tradus textul grecesc al Bibliei. Devenită limba ortodoxiei slave, slavona veche a fost numită ”slavona bisericească”.
De notat că există diferențe fonetice semnificative între slavona veche autentică și slavona bisericească – bunăoară, aceleași cuvinte sunt citite diferit.
Dincolo de asta, faptul că limba ucraineană era, într-adevăr, limba de comunicare în vechea Rusie, e demonstrat și de evidența că scribii care au rescris cărțile bisericești (dar și alte scrieri) au folosit deseori cuvinte ucrainene, depărtându-se astfel de la linia oficială.
De asemenea, e bine de știut că volumul lexicului ucrainean poate ajunge la 1 milion de cuvinte, în timp ce limba rusă, împreună cu neologismele și arhaismele aferente, nu are mai mult de 400 de mii de cuvinte.
Un alt aspect esențial: dacă poți traduce orice cuvânt rusesc cu rădăcină slavă în limba ucraineană, nu orice cuvânt/expresie din limba ucraineană pot fi traduse în limba rusă.
Diferențele sunt majore și le poate observa oricine, dincolo de minciunile propagandei rusești. De exemplu, în limba ucraineană, ”om-oameni-umanitate” se traduce prin ”ludyna-ludy-ludstvo”, în timp ce, în limba rusă, „om-oameni-umanitate” se traduce prin ”chelovek-ludi-chelovechestvo”.
Totodată, identificăm diferențe semnificative în privința construcțiilor la plural sau la singular. De exemplu, în limba ucraineană, „copii-copil” se spune ”dity-dytyna”, în timp ce rușii folosesc formele ”deti-rebenok”.
De remarcat și faptul că, în limba ucraineană există o literă care este o conjuncție: ”și” – ”i”. În alfabetul rușilor nu există litere cu puncte.
Ideologia sovietică a vizat cu predilecție capturarea și rusificarea limbajul, întrucât nimic nu definește și nu accentuează mai bine alteritatea ca limbajul. Astfel, limbajul uzual al ucrainenilor avea să fie puternic primitivizat, de-a lungul secolelor, cu largul concurs al ”oamenilor de știință sovietici”, fiind simplificat în mod premeditat și redus la o funcție pur utilitară. În condițiile construirii imperiului comunist, limba era liantul, instrumentul ce asigura ramificațiile angrenajului sovietic.
Din punct de vedere oficial, limbajului i-au fost amputate funcțiile profunde, care sunt legate, în cel mai intim mod, de influența pe care o exercită asupra conștiinței unei persoane și asupra modului în care aceasta percepe lumea, se dezvoltă ca om și se raportează, de o manieră specifică, la familie și la memoria națională (memoria colectivă). Toate aceste percepții și trăiri sunt codificate în sunete, cuvinte, fraze și propoziții. Prin limbaj, oamenii percep lumea de parcă s-ar uita printr-o altfel de lupă. Diferențele de limbaj indică percepții diferite asupra lumii înconjurătoare, moduri de gândire diferite și, evident, paradigme comportamentale diferite.
Două exemple dintre multe altele:
1) cuvântul ucrainean „spital” (”likarnya”) se referă, așa cum de altfel e și normal, la un loc în care oamenii sunt tratați, sunt însănătoșiți. În rusă, cuvântul ”spital” (”bolnitsa”) are și sensul de loc în care oamenii se îmbolnăvesc.
2) în ucrainean, sintagma ”succes obținut” (”dosyahty uspikhu”) exprimă faptul că o persoană a obținut ceva ce își dorea. În limba rusă, rădăcina sintagmei ”succes obținut” (”dobit’sya uspekha”) provine de la verbul ”a bate”.
Pe de altă parte, limba rusă prezintă o particularitate gramaticală cel puțin interesantă – mă refer la formarea construcțiilor lingvistice impersonale. Adică, acțiunea are loc de la sine, ca o forță impersonală, în absența subiectului. De exemplu, se uzitează „am derapat” și nu normalul „am venit”, care ar denota și voința subiectului în cauză, participarea lui deliberată.
În studiul ”Limba rusă”, lingvista poloneză Anna Vezhbytska a evaluat cu acuratețe acest fenomen, punctând următoarele aspecte:
„Bogăția și varietatea construcțiilor impersonale din limba rusă arată că această limbă încurajează puternic tendința predominantă în tradiția culturală rusă de a te raporta la lumea înconjurătoare ca la o succesiune de evenimente care nu sunt supuse controlului uman sau înțelegerii umane. Și aceste evenimente sunt mai degrabă rele decât bune”.
În perioada sovietică, dezvoltarea construcțiilor impersonale a fost popularizată și încurajată în rândul rușilor, de asemenea fiind impusă și altor popoare. Mai mult, regimul sovietic a schimbat în mod deliberat ortografia, regulile și gramatica limbii ucrainene cu scopul de a o apropia cât mai mult de limba rusă.
Câteva exemple, deși lista e uriașă: 1) „vacanță” a devenit „kanikuly”; 2) „scorțișoară” a devenit „korytsya”; 3) „osidok” (așezare) a devenit „mistse perebuvannya” (loc de ședere); 4) „velyky viz” (căruță mare) a devenit un „velyka vedmedytsya” (carul mare).
În realitate, dezvoltarea construcțiilor impersonale caracterizează mentalitatea rusului obișnuit. Chintesența depersonalizării e exprimată chiar în gramatica limbii ruse care e o gramatică a eliberării de responsabilitate. Potrivit ideologiei epocii sovietice, subiecții umani erau mânați de forțele superioare ale istoriei, ei nu puteau lua decizii în mod independent, ci doar erau veșnic recunoscători pentru îndrumarea primită.
Alexander Peshkovsky – lingvist sovietic, unul dintre pionierii studiului sintaxei limbii ruse – a remarcat un aspect esențial:
„Propozițiile impersonale, după cum vedem, nu sunt în niciun caz rămășițe ale ceva ce dispare în limbă, ci, dimpotrivă, sunt parte a ceva care se dezvoltă, se ramifică și prinde rădăcini din ce în ce mai adânci”.
În timp ce limbile europene evoluează, în Rusia putem identifica o evidentă degradare a limbii. Anna Vezhbytska notează:
„Exagerarea construcțiilor de factură impersonală – recurgerea la propoziții și sintagme impersonale – este un fenomen tipic rusesc. În alte limbi europene – de exemplu, în germană, franceză și engleză –, schimbările au mers, de obicei, în direcția opusă. Această creștere constantă a construcțiilor impersonale din limba rusă corespunde orientării specifice a universului semantic rus și, în cele din urmă, corespunde orientării culturii ruse”.
Transferul de responsabilitate (către ierarhie, desigur) pentru ceea ce se întâmplă e din ce în ce mai clar reflectat în limbajul rușilor. Aceeași tendință e prezentă și în raport cu fenomenele naturale. Totul scapă puterii, deciziei și înrâuririi subiecților de rând.
În epoca sovietică, programele de prognoză meteo au fost deosebit de apreciate – în sine, acest lucru indică o înțelegere subconștientă a faptului că nu a existat adevăr în epoca sovietică. Mass-media a mințit în mod constant. În plus, toate necazurile puteau fi puse pe seama vremii sau pe seama oricui altcuiva, și nu pe eșecul propriilor activități. Rușii folosesc deseori sintagma „Nu, sunt bolnav, cineva mă îmbolnăvește” – e un exemplu concludent de transfer de responsabilitate la cel mai înalt grad.
De fapt, timp de multe decenii, asta doar ca să ne referim la istoria recentă, în Rusia a fost construită gramatica înlăturării responsabilității, care, în realitate, e gramatica degradării națiunii rusești. Astfel s-a ajuns ca cei mai mulți dintre ruși să se considere instrumente ale unor forțe superioare ce le exced puterile de decizie. Cam asta e ”logica” de fier a rușilor: credința oarbă în forțele superioare care le decid destinele și credința în televiziunea de stat care le transmite voința acestor forțe.
Pe de altă parte, cultura rusă a glorificat întotdeauna suferința pasivă în raport cu faptele bune active, suferința pasivă fiind înțeleasă ca o garanție a spiritualității. La polul opus, individualismul și libera inițiativa au fost întotdeauna persecutate, pe motiv că toată puterea vine de la Dumnezeu. În realitate, în Rusia puterea a venit de la țari și dictatori genocidari. Dogma lui Petru I, care a pus puterea lumească a Kremlinului deasupra puterii lui Dumnezeu, e încă respectată la literă în Kremlinul zilelor noastre, motiv pentru care se dorește restaurarea Imperiului Răului și reîmpărțirea lumii în zone de influență, în conformitate cu vechile fantezii ale lui Molotov.
”Nici Stalin și nici Lenin n-ar fi fost ai noștri dacă nu i-am fi vrut”
În loc de concluzie, prefer să finalizez articolul cu un citat din ”Întunericul de la capătul tunelului”, cartea lui Yuri Naghibin, prozator și regizor sovietic, care punctează o serie de adevăruri:
„Oamenii se întreabă adesea unii pe alții: ce se va întâmpla? (…) Ce se va întâmpla cu Rusia? Nimic, absolut nimic. Va fi aceeași incertitudine, mlaștină și sclipici de patimi rele. Asta în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, va fi fascismul. Este cu adevărat posibil acest lucru? (…) Cea mai mare vină a poporului rus este că rușii sunt nevinovați în ochii lor. Nu ne căim pentru nimic. Totul in Rusia s-a făcut cu mâini rusești și cu acordul rușilor, noi am semănat pâinea și tot noi am săpunat frânghiile. Nici Lenin și nici Stalin n-ar fi fost ai noștri dacă nu i-am fi vrut”.
